Când mama vrea să slăbească și restul familiei vrea pizza și paste

Dieta mamelor, problema întregii familii? Sau poate e mai bine să zic că dieta familiei e problema kilogramelor mamei? Nu ar fi tocmai adevărat, ci mai degrabă o scuză, sunt coștientă de asta. Doar că, de multe ori, cam așa simt.

N-am niciun plan de dietă sau vreo rezolvare miraculoasă în postarea asta, doar mă plâng și caut la voi soluții.

Lucrurile stau cam așa:

Mâncărurile preferate ale copilei sunt pastele și pizza. Evident că nu doar asta mănâncă, dar lista este destul de limitată. Sunt câteva feluri pe care le mănâncă cu plăcere, restul sunt cu ”bine, fie, dacă asta avem…”

Bărbatului nu-i place nimic. Adică mănâncă orice se pune pe masă, fără nicio urmă de mofturi, dar cu o lipsă de entuziasm care te face să te întrebi dacă nu cumva ai greșit și, în loc de mâncarea pe care o mănânci și tu, lui i-ai scăpat din mâncarea pisicii.

Și apoi sunt eu. Mie mi plac gusturile. Îmi place să le simt, să le savurez, să le combin. Bine, fie, îmi place mult să mănânc. Eu găsesc bucurie în mâncare. Nu știu exact când a început să se întâmple asta și de ce, nici dacă e bine sau rău. În plus, este adevărat că, deși sunt conștientă că am 37 de ani și eu decid ce și cât bag în gură, ”mănâncă tot din farfurie” e încă adânc înrădăcinat în mintea mea. E acolo, funcționez pe pilot automat, nu mă opresc până nu mănânc tot din farfurie.

Și, evident, pot să îmi pun mai puțin în farfurie, dacă sunt cu tot mindfulnessu’ după mine și sunt atentă la cantitate atunci când pun mâncare și nu cu gândul la câte am eu de făcut. Dar, și dacă pun puțin, apoi vine ”păcatul care îngrașă femeile”. Îl știți, nu? E un banc care la mine e un adevăr. Și bancul ăsta e ceva de genul:

Femeile se îngrașă din păcat.

Ia sa mănânc și bucățica asta, e păcat de ea. Și aici au mai rămas două guri de mâncare, păcat de ele. Păcat de prăjitura asta, doar n-o să arunc jumate…

Bun, acestea fiind zise, cam toate dietele mele eșuează la un punct. Ăla în care eu trebuie să gătesc mâncare care să fie mâncată de toată familia. Adică mi-aș dori să am disponibiitatea și timpul necesare pentru a găti câte 3-4 feluri de mâncare. Sau să pot face la fiecare masă ceva proaspăt, astfel încât să fie ceva potrivit dorințelor fiecăruia. Dar lucrurile la mine, cel puțin deocamdată, nu funcționează așa. Gătesc de două, trei ori pe săptămână mâncare pe care o putem mânca vreo câteva zile. Și, atunci când gătesc, prioritatea este să mănânce și copila, fără prea multe mofturi.

Evident, știu și că în toată povestea asta nu sunt decât gândire și obiceiuri care necesită corectare. Știu că nu ține decât de mine ce și cât mănânc, nimeni altcineva nu are cum să fie responsabil pentru asta. Dar simt că mi-e greu să împac și capra și varza. Încă simt o greutate în a pune limita asta.

Desigur, niște terapie ar putea să mă scoată (și) din dilema asta. N-am dubii. Dar, totuși, până acolo (adică în curând), vă întreb pe voi: dragi doamne, dintre cele care nu ați fost înzestrate de natură cu un metabolism ucigaș de calorii și de orice urmă de țesut adipos, voi ce soluții ați găsit?

Vă mulțumesc anticipat!

P.S. Nu săriți cu judecata aia aspră, o am eu deja.

P.S. 1 – Am luat 4 kilograme în ultimele luni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *