miercuri, februarie 12, 2025
De femeieSlider

Diferența dintre a-ți lua timp pentru tine și a te anestezia inconștient

Ani de zile la rând, ”timpul meu” a fost seara (mai bine zis noaptea), după ce adormeam copila. Adică de pe la 22, poate și un pic mai târziu, mi se cuvenea și mie să-mi iau puțin timp.

Am pus între ghilimele ”timpul meu”, din simplu motiv că, atunci când am învățat să-mi iau cu adevărat timp pentru mine, am realizat că ăla nu era timpul meu. Acolo, în orele de după 10 noaptea, era anestezia mea și oboseala mea.

Ce făceam în timpul ăsta? Scrollam Facebook-ul sau Instagramul, unde, evident nu era nimic ce necesita de urgență văzut. Căscam ochii la televizor, unde, evident, mă bombardau tot felul de știri și de frustrări. Sau, în cel mai bun caz, mă uitam pe Netflix la câte un film. Spun film și nu serial, pentru că eram genul care nu știa să-și pună limite și puteam ajunge ca, episod după episod, să mă culc undeva spre 3 dimineața sau mai rău.

Consecința acestui ”timp al meu” era multă, dar foarte multă oboseală a doua zi. Pentru că nu, nu mă limitam la o oră sau pe acolo, ci mereu ajungeam cumva târziu în noapte.

Mi-am dat seama, la un moment dat, că ceea ce căutam eu acolo, în timpul ăla, nu era de fapt acolo.

Căutam bucurie, să simt că fac și eu ceva care îmi place, fără să-mi ceară nimeni nimic.

Căutam să scap de toate problemele și grijile de peste zi. Sau măcar să-mi înec amarul cumva.

Căutam timp de conectare cu bărbatul. Bărbat care, la rândul lui, voia și el timp doar al lui, în care nimeni să nu-i ceară nimic. Mult timp nu am înțeles cine și ce îi cere lui atât de mult. Pentru că, privind prin ochii mei de mamă care mereu a simțit că toate sunt în cârca ei, mi se părea deja că pe spatele lui nu stau așa multe cerințe. În timp însă, am realizat că nu-i așa. Noi toți avem un greu de dus. Noi toți punem presiune pe noi într-un fel. Chiar dacă greul nostru și presiunea noastră par cele mai grele dintre toate.

Căutam să mă găsesc și pe mine, doar pe mine, dincolo de a fi mamă, bucătăreasă, angajat, menajeră, nutriționist, psiholog, soție. Adică fix ceea ce încearcă fiecare mamă să fie în fiecare zi.

Căutam să-mi încarc bateriile ca să mai rezist și mâine.

Însă

După ani de zile de anestezie, am realizat că:

Anestezicul trebuie să fie tot mai mult.

Grijile mele și problemele nu dispăreau doar pentru că mă anesteziam eu cu te miri ce și le băgam sub preș.

Nici măcar bucuria nu era bucurie. Să scrollezi rețelele de socializare sau să caști ochii la știri nu aduce nicio fucking bucurie. Aș zice că, foarte frecvent, aduce frustrare, neputință, poate chiar anxietate.

Conectarea cu bărbatul, atenția și tot ce îmi doream eu de la el, nu erau nici ele acolo. Pentru că fiecare dintre noi ne pierdeam în ceva și ne aminteam unul de altul atunci când era prea târziu în noapte ca să ne mai putem duce nevoile. De oricare ar fi fost ele.

Evident că nici pe mine nu mă găseam în orele alea. Căci, de fapt, nu-mi dădeam timp cu adevărat. Nici să mă întreb ce mă doare, nici să mă caut, nici să-mi răspund. Ca să te regăsești tu pe tine și să vezi ce te doare, ce îți trebuie și ce te apasă, e o treabă ce necesită într-adevăr timp. Dar nu poate fi făcut în timp ce te uiți pe rețelele de socializare sau la televizor, pe Netflix, HBO, Amazon Prime. Nici în timp ce te cerți cu bărbatul că nu este și nu face ce simți tu că ai nevoie. Ca să te găsești tu pe tine e nevoie să-ți dai timp, în liniște, să respiri adânc, să te detașezi de tot și abia atunci să te întrebi. Fără niciun fel de judecată, fără niciun fel de presiune, fără să-ți pui etichete și fără să-ți fie teamă că ceea ce tu simți nu e potrivit. Unii dintre noi putem face asta, alții avem nevoie de ghidare. Iar pentru asta există psihoterapie și coaching. Nu trebuie să fii bolnav ca să ajungi la ei. Trebuie doar să vrei suficient să ieși din zona aia în care nu mai știi cine ești cu adevărat, ce îți dorești și ce îți aduce bucurie.

Cât despre a-mi încărca bateriile la 12-2 noaptea… cred că este evident pentru toată lumea că nici nu se pune problema. Mai ales în condițiile în care a doua zi, dis de dimineață, trebuia să fiu dreaptă, pregătită să iau iar o zi plină sau preaplină în piept.

Ce m-a ajutat

Prima oară când am citit sau auzit (nici nu mai știu) la Cristina Oțel (vă recomand s-o descoperiți, dacă nu ați făcut-o deja) să încerc să mă trezesc cu oră mai devreme dimineața, ca să-mi iau timp pentru mine… Am zis, ok, bine că ești tu deșteaptă. Bine că poți tu, dar la mine așa ceva nu are cum să funcționeze. Eu abia mă târăsc atunci când sună ceasul. Pur și simplu nu am cum.

Și oricum, să zicem că și dacă aș trage de mine să fac asta, în apartamentul meu atât de mic, în care și dacă ai tras o bășină o aude toată casa, nici nu aș putea face nimic în timpul ăla.

Ei bine, când chiar mi-am dorit cu adevărat să fac asta, am găsit soluții pentru toate. Și pentru a nu-mi auzi nimeni bășinile ( a se citi ibricul de cafea și muzica pusă în surdină) și pentru a mă trezi înainte să răsară soarele.

Ce am făcut? Probabil știți deja, căci v-am înnebunit cu asta. Mi-am amenajat balconul. Nu avea ușă inițial și în el erau toate trotinetele, bicicletele, mopurile, hainele la uscat, borcanul cu murături, încălțăminte și tot așa. Nu cred că ajută pe cineva să spun ce am făcut eu cu ele, cred că, fiecare dintre noi poate găsi propriile soluții. (Dar dacă vreți să știți, mă puteți întreba, nu-i secret).

Și ca să mă trezesc odată cu găinile sau înaintea lor… Mi-am pus o limită. Nu mai depășesc miezul nopții. Mi-aș dori mult să mă culc la maximum 11, dar încă nu reușesc mereu.

În timp, organismul meu deja s-a obișnuit și, chiar dacă uneori îmi depășesc propria limită, la maximum ora 6 sunt în picioare. Câteodată mai devreme.

Ce fac în timpul ăsta?

Ce vreau eu!

Iar eu vreau să-mi fac cafeaua, să merg pe balcon, să-mi aprind o lumânare parfumată. Să mă uit pe geam, să respir adânc, să fiu recunoscătoare că suntem. Să-mi spun că orice ar aduce ziua asta, nu poate fi decât o aventură. Dacă la finalul ei suntem în continuare întregi, a mers bine. Să văd de ce mi-e frică, ce mă îngrijorează, de ce. Ce îmi doresc, de ce și cum pot face ce îmi doresc. Ce implică și dacă sunt dispusă să fac acel ceva.

Să-mi pun muzică (în căști). Să citesc o carte sau să scriu ce am pe inimă.

Sau să stau pur și simplu. Să stau și atââât!

Ce nu vreau, cu siguranță, este să deschid rețele de socializare.

În weekend, timpul ăsta înseamnă poate și câte două ore sau mai mult. În timpul săptămânii, cam o oră. Adică până la ora 7 când intru pe modul roboțel – trezește, spală, pune masă, pune haine, liniștește temeri și emoții de copil, calcă dacă e cazul, pune pachet, pupă copil, pupă bărbat (în zilele bune), strânge masă, pune-te repede și muncește, trimite mailuri, scrie, du-te ia copil și așa mai departe.

De ce dimineața?

Pur și simplu pentru că pe mine timpul ăsta dimineața mă încarcă pentru tot restul zilei. Nu, nu sunt (mai) obosită pentru că mă trezesc înaintea soarelui. Ba dimpotrivă. Numai gândul că a doua zi de dimineață pot face asta din nou, mă ajută să trec peste zi cu tot ce îmi aduce ea.

De ce n-ar fi ok seara?

Ba sigur că ar fi ok. Fiecare funcționează după propriul ceas. Dar ar fi ok doar dacă facem diferența între timp pentru noi, doar pentru noi, și anestezie.

Adică nu mă mai uit pe Netflix?

Ba da, mă uit. Dar nu până la 3 dimineața. Și nici nu mai caut acolo să-mi găsesc liniștea, bucuria, iubirea, să-mi ascund temerile. Mă uit just for fun. Mai rar.

Și cum mi-am găsit motivația?

Asta a fost partea cea mai grea. Când deja ți-e prea greu cu tot ce ai pe cap, orice în plus pare prea mult. Chiar și să-ți dai timp. Dar, la un moment dat, după o perioadă extrem de grea în care nu-mi mai puteam găsi niciun fel de motivație, pentru absolut nimic, am conștientizat că timpul meu nu e la mila nimănui. Și nici eu nu sunt.

Tot scriu despre asta, în mod repetat, tocmai pentru că știu cât de greu ne e să ne dăm timp. Și cât de la îndemână, dar în același timp și dureros, este să ne spunem că pur și simplu nu avem timp.

Timpul este pur și simplu. Felul în care noi alegem să ni-l dăm e la noi. Oricât de greu și ciudat ar părea, cheia este ca noi să realizăm că îl merităm. Și să ni-l și dăm.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *