Trăim de parcă am fi nemuritori

Nu (cred că) am luat-o pe arătură. Cred că doar simt să-mi amintesc că nu suntem nemuritori. Și-o fac în scris, așa mi-a venit azi, să scriu despre asta.

În ultimii ani, moartea m-a luat prin surpridere în moduri de neimaginat. Și pare că nici acum nu se oprește din a face asta. Tocmai de-asta îmi vine să zic că viața îmi dă niște lecții. Încearcă, tot mi des în ultima vreme, să-mi arate că trăiesc, fără să realizez, cu iluzia că aș fi nemuritoare. De câte ori mă pierd în frământări și neliniști, viața și moartea, (parcă-i totuna câteodată) vin și-mi zic că pierd timpul aiurea cu lucruri fără importanță.

De ce spun că eu și mulți alții trăim cumva cu iluzia că suntem nemuritori?

Pentru că:

Dacă nu te-ai crede nemuritor și ai fi conștient, clipă de clipă, că viața e imprevizibilă, iar moartea poate lovi oricând, de ce ai amâna să-ți iei copilul în brațe? Mai ales atunci când ți-este clar că are nevoie de tine? De ce nu ai adormi cu el în brațe? De ce nu l-ai trezi cu mângâieri și sărutări, în loc de ”hai, repepe, repede, că e târziu”? De ce nu i-ai arăta că viața merită trăită din plin și nu fugită și grăbită? Ce ar putea fi mai important decât asta?

Dacă nu ne-am crede nemuritori, de ce am amâna să ne dăm timp să facem ceea ce ne dorim, ceea ce simțim, ceea ce ne împlinește?

Dacă nu ne-am crede nemuritori, de ce am amâna să spunem te iubesc oamenilor dragi?

Dacă nu ne-am crede nemuritori, de ce am pierde timp în certuri și discuții dureroase? De ce am critica pe alții și ne-am critica pe noi? De ce am pierde energie și timp în astfel de lucruri fără sens?

Dacă nu ne-am crede nemuritori, de ce am amâna să mergem la medic atunci când simțim că ceva ne doare? Sau de ce am amâna controlalele periodice care ne-ar putea salva viața noastră și așa limitată?

Dacă nu ne-am crede nemuritori, de ce am investi în lucruri și nu în experiențe? De ce ne-am umple locuințele și sufletele cu inutilități?

Dacă am conștientiza că viața e doar e una și limitată, de ce nu ne-am lua curajul să ne urmăm visurile și de ce ne-am lăsa copleșiți de incertitudini și teama de eșec?

Dacă nu ne-am crede nemuritori, de ce nu ne-am trata și sufletul, imediat ce simțim că ne doare?

Sunt așa de multe lucruri pe care nu le-am mai face și multe altele care ne-ar lumina calea și viața, dacă am conștientiza cu adevărat că suntem (atât de) muritori. Dacă am conștientiza că, în ciuda tuturor luptelor noastre cu noi înșine și cu ceilalți, de fapt nu avem control. Că singurul lucru pe care îl avem cu adevărat este azi, aici, acum. Tot ce avem este prezentul și pe el trebuie să-l trăim. Cu tot ce avem mai bun.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *