Frica de educație sexuală. Cum se simte, de unde vine și ce facem cu ea

Am văzut multe dintre controversele legate de educația sexuală în școli. Ba chiar m-am surprins punând niște etichete pe tema asta la un moment dat. Am trecut mai departe gândindu-mă că eu sunt destupată la minte și copilul meu va afla de la mine tot ce trebuie să știe pe tema asta și mai mult.

Toate bune și frumoase până când…

… într-o zi am decis să cumpăr o carte despre educație sexuală, destinată copiilor cu vârste cuprinse între 8 și 10 ani. Se numește fix așa – Cum se nasc copiii? Educație sexuală pentru școlari (8-10 ani) – de la editura Litera parcă.

Eram hotărâtă să o citim împreună, știam de la foarte mulți adulți din jurul meu că deja la clasa a II-a sunt copii care au luat, într-o formă sau alta, contact cu filmele porno. Ba de la colegi, de la copii mai mari, de la frați mai mari, te miri de pe unde. Așadar, voiam să afle de la mine informații corecte și, mai ales, să știe că putem oricând discuta pe tema asta.

Știe deja de pe la 4- 5 ani cum se fac copiii – pe atunci ne-a ajutat mult o altă carte – ”Unde a dispărut Pișpirel”. Dar știa, sub formă de poveste funny pentru copii, că un spermatozoid și un ovul se unesc și așa se formează o celulă care va deveni bebeluș. Fără a avea însă toate informațiile. Adică nu știe nici acum cum ajunge mai exact spermatozoidul la ovul.

Așa, deci voiam să mă folosesc iarăși de o carte pentru a completa povestea. Totuși, am zis să citesc mai întâi eu cartea. Să știu ce-i pun în mână copilului și la ce întrebări să mă aștept. Asta în caz că nu va vrea să o citim împreună.

Buuun. M-am apucat de citit. O poveste drăguță, până când, citind eu așa și ajungând la partea în care chiar este explicat pe înțelesul copiilor actul sexual mi-am dat seama că e ceva în neregulă.

Nu, nu în carte era ceva în neregulă. Acolo totul părea ok. În corpul meu însă… nu prea. Am stat și mi-am ascultat corpul puțin ( lucru extrem de important atunci când vrem să discutăm cu copiii noștri despre sex. Sau orice alt subiect mai complicat). Am realizat că inima-mi bătea din ce în ce mai tare, ba chiar simțeam și un ușor tremur în mâini. Am știut imediat ce îmi spune corpul meu în clipa aia. Pentru că de multă vreme învăț să îl ascult.

Îmi era FRICĂ.

Pfoai, pe naiba! Cum, mie!? Păi eu nu am nicio problemă cu educația sexuală și mi se pare chiar important să ajungă la copii informații corecte, cât mai devreme cu putință. Asta îmi spuneam conștient.

Inconștient însă, îmi era frică. Și corpul meu știa asta.

Dacă aș fi continuat și mi-aș fi ignorat corpul, câteva minute mai târziu ar fi fost câteva lucruri care s-ar fi putut întâmpla, fără măcar să conștientizez de unde mi se trage. M-ar fi apucat o stare de nervi și mi-ar fi sărit țandăra dintr-un motiv aparent banal. Sau poate aș fi pus cartea deoparte cu gândul că nu e încă momentul pentru ea. Sau, și mai rău, aș fi zis că e o porcărie de carte. Sau alte lucruri pentru care nu aș fi avut o explicație rațională.

Dar am stat cu frica aia să văd ce vrea de la mine. De la mine cea care credea cu tărie, cel puțin rațional, că educația sexuală e extrem de importantă. Și frica îmi spunea că nu e bine ca un copil de 7 ani să citească atât de concret despre sex. Dacă asta o va face și mai curioasă? Dacă e prea devreme? Dacă va vorbi despre asta cu colegii și vor râde de ea?

Am mers și mai adânc și am realizat că deși credeam că eu nu am răni nevindecate în privința asta, ele încă supurau acolo. Pentru că mie, de mică, mi s-a spus că sexul (care nici nu se numea așa pe vremea aia) e ceva rău și rușinos. Că ajungi în iad pentru așa ceva. Și știam foarte bine, cu descrieri exacte și oribile, ce pățesc cei care ajung în iad. Asta auzeam pe la 6 ani, cred. Sau mai devreme.

Mai târziu, în preadolescență și adolescență am aflat că fetele care sunt interesate de sex/sexualitate sunt curve. Exact așa, cu eticheta asta.

Sexul era un subiect tabu, dar discutat pe la colțuri, între copii. După știința lor.

În copilărie și în adolescență, pentru mine sexul era legat de păcat și incredibil de multă rușine.

Tot în adolescență, aveam mari dubii legate de care sunt limitele pe care trebuie să le pun. Îmi amintesc că aveam un profesor de română în școala generală care pur și simplu ne mângâia pe spate. Într-un fel extrem de neplăcut și stânjenitor. Până când nu am vorbit cu încă două colege, am simțit că-s defectă pentru că gândeam și simțeam asta. Apoi m-am simțit normală, doar pentru că și ele simțeau același lucru. Dar niciuna dintre noi nu a îndrăznit vreoadată să-i spună ceva profului sau părinților despre asta.

Păi cum să nu-mi bată mie inima când vreau să-i citesc copilei mele despre sex? Chiar și dacă eu sunt un adult destupat la minte care crede că informația corectă trebuie să ajungă la copii. Păi îmi bate. Și bine că mi-a bătut și am ascultat-o. Pentru că altfel aș fi intrat, probabil, pe pilot automat și aș fi luat decizii greșite. Bine intenționate, dar foarte greșite.

Cred cu tărie că atunci când e momentul să vorbim cu copii despre sex (sau alte subiecte care ne sunt grele) e bine să ne uităm puțin în noi. Să vedem ce simțim. Ce credințe limitative avem. Ce frici ascunse.

Putem face asta gândindu-ne ce am auzit de la părinți (sau bunici) despre sex, atunci când eram mici. Ce știam despre asta în copilărie. Care e prima noastră amintire legată de subiectul sexualității. Cum am aflat noi. Cum a fost pentru noi, ce am simțit atunci. Ce credem despre asta acum. Ce simțim acum. Ce convingeri avem. De unde vin. Ne ajută cu adevărat convingerile pe care le avem? Simțim teamă, simțim rușine? Să-i dăm un nume emoției. Să vedem ce vrea de la noi și ce ne spune ea despre noi și despre convingerile noastre.

Abia apoi, după ce am lucrat un pic cu noi, putem să vorbim cu copiii noștri despre sex, fără încărcătura emoțională care ar putea transforma discuția într-un mare eșec. Cu copiii noștri nu ține niciodată să ne prefacem că suntem relaxați. Niciodată. E mult mai bine să fim autentici și să le spunem că ne e un pic greu să vorbim despre un lucru anume și să revenim după ce ne liniștim. E mai corect așa. Și față de noi, și față de ei.

E ok ca copiii să fie curioși. E ok să simtă ceea ce simt. E sănătos să fie așa. Nu e nimic greșit în asta.

E ok și nouă să ne fie frică sau rușine. Pentru că, din păcate, mulți dintre noi așa am crescut.

Dar nu e ok să dăm frica și rușinea mai departe. Noi suntem cei la care asta se poate opri.