”În mintea mea, am fost curvă toată viața”

Postarea minunatei Otilia Manteleres, pe care am distribuit-o și eu aici și care mi-a rupt și mie sufletul în două, pentru că am propriile experiențe dureroase, dar și pentru că sunt mamă de fată, a scos la suprafață multe răni și a declanșat multe emoții. Și asta pentru că, într-un fel sau altul, foarte multe dintre noi am primit, de-a lungul vieții, direct sau mai puțin direct eticheta asta de curvă. Și multe dintre noi am suferit din cauza ei.

AnaMaria, o cititoare, căreia îi mulțumesc pentru vulnerabilitate, mi-a scris povestea ei. Spune că inițial a fost un soi de terapie pentru ea să scrie, dar își dorește mult să se schimbe mentalitatea pentru că, la rândul ei, e mamă de fată.

Vă rog frumos, dacă simțiți să judecați (nu că ar fi ceva de judecat), trageți aer tare în piept și treceți mai departe. În schimb, dacă simțiți să așterneți un gând bun, un strop de empatie, nu ezitați.

”Am citit postarea ta, abia după am văzut că era un share. Cuvântul curvă mi-a sărit atât de tare în ochi, încât nimic altceva n-a mai contat. Am citit și am plâns. A fost ca niște sare frecată agresiv pe rană, am simțit multă furie la început și apoi nu am mai putut să mă opresc din plâns. A fost ca un pumn în suflet, dar în același timp am simțit-o și ca pe o mângâiere. Nu am mers niciodată la terapie, nu știu de ce. Adică știu ce pretexte am găsit, dar nu știu adevăratul motiv. Poate pentru că mi-a fost prea rușine de cum sunt. Cum credeam că sunt. Ziceam că mi s-a părut mângâiere și terapie pentru că deși am 30 de ani, am realizat din nou că nu sunt singura care a trecut prin astfel de lucruri și nu sunt eu un om fundamental defect, o curvă. Cred că am fost o copilă, o adolescentă și mai apoi o femeie care a suferit mult.

Nici nu știu de unde să încep și nici nu știu de ce îți scriu ție o astfel de poveste. Poate pentru că am citit cum ți-ai pus sufletul pe tavă pe blogul tău și e un fel de terapie și pentru mine. Și pentru că am și eu o fetiță, ca și tine și multe frici legate de viitorul ei.

Nu mai știu cât de mică eram când am auzit prima dată cuvântul curvă. Poate în clasa I sau poate chiar mai mică. Tata i-l spunea mamei frecvent. Era acuzația pe care i-o aducea pentru simplul fapt că ieșea din casă. Mama nu a fost niciodată casnică, a avut o funcție care presupunea interacțiunea cu destul de mulți oameni, femei și bărbați deopotrivă. Era curvă practic pentru că îndrăznea să schimbe măcar și o vorbă cu un bărbat. Dar acuzația de curvă nu aș fi înțeles-o atunci ca fiind așa gravă, dacă după ea nu ar fi urmat niște violențe la care niciun om nu ar trebui să fie supus vreodată. Ce om, niciun animal, nimeni!

Pentru că eram copil și nu făceam diferența între o acuzație adevartă și una falsă, ajunsesem la un moment dat să stau cât puteam de mult cu mama la muncă. Să mă asigur că nu cumva e curvă. Acuzațiile și violențele continuau și eu nu găseam nimic care să dovedească faptul că mama ar fi vinovată de ceva. Poate doar pentru că niciodată nu mă luase în brațe și era foarte severă cu mine.

Nu mai știu exact nici câți ani aveam eu când mi s-a spus prima dată că sunt curvă. Eram în școala generală în orice caz. Poate în clasa a VI-a. Când tata m-a prins că mă plimbam prin oraș cu un băiat. Era un oraș mic unde am crescut eu, era doar o stradă principală și noi pe aia eram. Îmi plăcea de el, dar nici măcar de mână nu ne ținusem. Ne era rușine, nu îndrăzneam. Nu are rost să descriu ce a urmat acasă, dar durerea cea mai mare a fost faptul că mama nu mi-a ținut partea, așa cum aș fi avut nevoie. M-a acuzat și ea că în loc să învăț, umblu cu băieți prin oraș. Și mi-a spus că avusese încredere în mine, nu se aștepta la așa ceva. De parcă făcusem ceva extrem de grav. Nu fusesem niciodată apropiată de mama, decât în momentele în care mă băgam în fața lui tata ca să n-o mai lovească. Deși nici asta nu-l oprea de cele mai multe ori. Dar acum mă îndepărtasem și mai tare de ea.

În clasa a VIII-a am fugit de acasă. Cu un băiat mult mai mare, care îmi promisese dragostea după care tânjeam cu fiecare celulă, pentru că nu o primisem niciodată. Pentru mine, cineva care să mă mângâie și să-mi spună vorbe frumoase era ceva de care aveam nevoie ca de aer. Sexul era partea neimportantă, era ca un compromis pe care îl făcusem să primesc atenție și afecțiune. Și-mi mai promisese și că ne mutăm în București, departe de orașul în care eu suferisem deja atât de mult. Nu m-a dus în București, ci într-un sătuc uitat de lume. Asta nu mă deranja atât de tare. Poate doar minciuna. Ce mă durea cu adevărat era că nici dragostea după care tânjeam, nu a mai venit după plecare. M-a lovit de multe ori și m-a acuzat că sunt curvă, tocmai pentru că mă culcasem cu el la vârsta aia. Aveam 14 ani. Deja ajunsesem să cred și eu despre mine că sunt curvă, că sunt defectă, că merit tot ce mi se întâmplă. Deși, de multe ori plângeam și speram că viața mea nu va fi toată despre asta.

Am reușit să scap de acolo după câteva luni. Cu eticheta asta de curvă lipită adânc în mine. Etichetă pe care mi-au accentuat-o din nou părinții mei. Și comunitatea în care trăiam mi-o spunea direct sau indirect. Într-un oraș mic, faptul că eu fugisem de acasă cu un băiat la vârsta aia era ca și cum eram deja leproasă. Ca și cum soarta mea de ratată era deja stabilită la nici 15 ani.

În clasa a X-a eram singură acasă. Era ceva firesc, mama era plecată de mult timp la muncă, iar tata nu mai știu unde era. Am mers cu o prietenă la discotecă. După un timp, a venit la noi un bărbat despre care știam că are reputația de scandalagiu. Așa că am decis să plecăm acasă. Dar a venit după noi. Nu pot să povestesc tot ce s-a întâmplat acolo, pentru că, deși eram convinsă că nu voi uita niciodată, mi-e greu să îmi mai amintesc anumite lucruri. Știu că am rămas singură cu el și l-am rugat de multe ori să mă lase să merg acasă. Nu îmi pot aminti altceva decât că îmi era foarte frică. Am fost violată, iar eu nu am putut țipa. Nu pentru că mi-a pus mâna la gură, așa cum m-a întrebat poliția după, ci pentru că nu am avut curaj. Știam deja că sunt curvă, mi se tot spusese. În mintea mea am fost curvă toată viața, așa că dacă doar mă folosea pentru sex și nu mă bătea așa crunt cum știam eu că pot fi bătăile din partea unui bărbat, puteam totuși să supraviețuiesc.

De supraviețuit, am supraviețuit. Dar după aceea mi-am dorit să nu mai trebuiască să trăiesc. Eram goală pe interior, mă simțeam murdară, vinovată, defectă, urâtă, mă durea și să respir.

Ce a urmat după a fost la fel de rău ca umilința și durerea provocate de viol. Nu le-aș fi spus alor mei, îmi era groaznic de rușine, dar îmi era și mai groază să nu se repete ce se întâmplase. Mama m-a acuzat că a fost vina mea. Nu direct, dar mi-a spus că nu aveam ce căuta la discotecă și că am căutat-o cu lumânarea. Tata a decis să mergem la poliție. La poliție unde violul verbal a fost repetat de nenumărate ori. Unde mi s-a băgat bine în cap ideea că nici măcar nu am de ce să fac plângere, din moment ce nu am țipat și nu am cerut ajutorul. La poliție, unde erau bărbați care doar că nu râdeau de câte ori mă puneau să povestesc ce se întâmplase. Mi-aș fi dorit să mă apere cineva de acei polițiști.

Nu cred că poate fi ceva mai uimiltor pe lumea asta. Dar pentru mine nu era prima dată când poliția nu era în stare să-și facă treaba și când privea femeia ca pe o ființă făcută pentru a fi chinuită și umilită. Știam asta încă de când eram mică, de când tata o lovea cu picioarele pe mama, în plină stradă, iar polițiștii nu l-au oprit, doar l-au rugat să o lase și au trecut mai departe. Căci asta era mentalitatea. Și, din păcate, prea multe nu s-au schimbat.

Acum, după ce am scris toate astea și am retrăit tot felul de sentimente, mă întreb încă o dată cum de a încăput în mine atâta suferință. Dar sunt bine, mai bine ca niciodată. Adică încă sufăr. Plâng destul de des, sunt un om sensibil și nu pot privi nici măcar în filme scene ce implică violență, pentru că simt că mă sufoc. Am adesea stări de anxietate, de multe ori nici nu mi le pot explica, nici nu știu de unde vin. Dar spun că sunt bine pentru că am un job normal, sunt căsătorită cu un om bun și avem împreună o fetiță. Am o relație bună cu părinții mei și acum îi iubesc mai mult decât am putut să-i iubesc vreodată. Am iertat tot ce era de iertat. Sau mai bine zis, am înțeles tot ce era de înțeles, că nu-s eu Dumnezeu ca să fiu în măsură să iert pe cineva. Am înțeles câtă suferință se află în spatele comportamentului fiecăruia dintre ei și îmi pare rău. Mă gândesc câteodată să le spun asta, dar nu am făcut-o niciodată. Sper să o pot face la un moment dat.

Experiențele mele dureroase sunt deja trecute, dar fetița mea are viața toată în față. Acum e încă mică, însă mi-aș dori să o pot ține toată viața lângă mine să o protejez. Iar asta nu se poate și nici nu ar fi bine. Tot ce pot spera e că va avea noroc și că încet-încet mentalitatea se va schimba. Că părinții își vor crește tot mai mult copiii cu dragoste necondiționată și empatie. Că vor învăța să le fie aproape, mai ales la greu, și să-i susțină orice ar fi, mai ales când comportamentul lor nu e cel dorit. Să-i susțină încă de mici. Sper și că părinții le vor explica copiilor, tot de mici, că nimeni sub nicio formă nu are voie să-i atingă în moduri care pe ei îi deranjează. Sper că oamenii vor înțelege că violența nu e normală, e o boală gravă ce trebuie tratată la fel ca orice boală fizică, pentru că face mult rău. E ca un cancer. Sper că mamele din lumea întreagă, dar și tații își vor învăța băieții, prin propriul exemplu, că nu înseamnă nu, indiferent de cum e spus și când. Și mai sper ca societatea să înțeleagă o dată pentru totdeauna că nicio femeie nu poate fi vinovată pentru o agresiune sexuală. Nici pentru că a fost la o anumită oră într-un anume loc, nici pentru că are fusta prea scurtă sau decolteul prea adânc.”


Photo by Kat Jayne from Pexels

3 comentarii la „”În mintea mea, am fost curvă toată viața”

  • 24 ianuarie 2021 la 22:01
    Permalink

    Draga mamica de fetița , ai sufletul plin de suferință și primii pași în vindecare este sa recunoști acest lucru . Îți recomand cu draga inima să discuți cu un psiholog , sa te destăinui lui , să lași suferința sa te depășească de tot . Ai o putere extraordinara să povestești așa ceva . Îmi pare foarte rău că ai trecut prin suferință asta , sa crezi că strigătul de ajutor in viol sa nu te salveze (asta mi-a rupt inima ) ,sa te consideri o „curva” doar pentru că așa ți s-a spus . Așa primeam injurii de la fostul soț , îmi spunea că sunt o mama și o soție
    ” oribila ” , și sunt mama la rândul meu de fetița și urmează un băiețel în viața noastră . Mi-am găsit liniștea sufletească alaturi de actualul soț , care știe să vadă omul care sunt , care știe să mă respecte . Îți trimit multe gânduri bune și îmbrățișări .

    Răspunde
  • 26 ianuarie 2021 la 15:52
    Permalink

    Ma rog ca Domnul ISUS sa vina in inima ta
    Sa vindece orice rana Sa te ridice la o stare dupa voia Lui
    El are balsam de vindecare
    In numele Lui poti fi vindecata in totalitate si in trup si in suflet

    Răspunde
  • 26 ianuarie 2021 la 23:16
    Permalink

    Incearca sa lasi trecutul in urma printr-un exercițiu de imaginație sa te gândesti ca totul a fost un vis sa poti merge inainte .Ai absorbit toate cuvintele auzite in casă si ai cazut singura in capcana ajungând sa crezi despre tine si sa iti creezi destinul datorită jigniri. Viața este frumoasă ai grija de tine.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *