Bucuria nu e pentru mine
Când crești într-o familie cu multe abuzuri, cu multă violență fizică și verbală, ajungi să crezi că tu, copilul, nu ești important. Că restul problemelor din familia ta sunt cu mult mai importante decât nevoile tale.
Eu, ca un astfel de copil, am învățat că treaba mea e să îi mulțumesc pe ceilalți, să fiu mereu la dispoziția lor, să fiu cuminte și să nu deranjez deloc. Nevoile mele, chiar și cele mai importante și esențiale vieții chiar, am învățat să le ignor. Să nu cer, să mă mulțumesc cu ce mi se dă, cât de puțin. Și să mă simt și îndatorată pentru orice firimitură. Cam așa am și trăit până la vârsta asta.
Tot atunci, am învățat și că bucuria nu e pentru mine, ci pentru alții.
Iar în vacanța asta m-am surprins în atât de multe ipostaze în care, pe pilot automat, m-am dus în zona asta în care să-mi refuz bucuria.
Inițial, am mers cu niște prieteni de familie, la munte. În curtea plină de verdeață a pensiunii pe care am închiriat-o, era și o trambulină mare și zdravănă. A fost bucuria copiilor, dar și a adulților.
Eu, ce am zis eu? Am zis așa: eu nu mă dau, dați-vă voi. Poate mai târziu, acum am un pic de treabă.
În vacanță, da?
Apoi, am mers cu copiii la un râu de peste drum. Îmi sclipeau ochii la apa aia rece. Ce am zis eu: Ah, nu, nu intru, intrați voi, vă aștept aici.
Deși îmi sclipiseră ochii, da?
Am plecat de la pensiunea aia, am mers mai departe, într-un loc minunat, în Stremț, aproape de Râmetea (unde am găsit raiul pe pământ, în viziunea mea).
Ne-am cazat la o agropensiune minunată cu piscină din care vezi într-o parte munții, în cealaltă via, tufisurile de zmeură, copacii și toată frumusețea naturii.
Copila s-a trezit direct cu gândul să intre în piscină. Bărbatul a mers cu ea. Eu ce credeți că am zis: lasă că eu intru după-amiază, după ce ne întoarcem de la Râmetea. Mergeți voi acum.
Era apa în piscină caldă, ceai. Soarele strălucea pe ea, cu muntele în dreapta, via și zmeura în stânga, alt munte în față, iazul și salcia în spate.
Un vis la care visasem mult și cautasem mult, da?
Ei bine, da.
Știți care a fost norocul meu în vacanța asta spre deosebire de altele în care mi-am refuzat toate astea, fără ca măcar să conștientizez? În care simțeam cum eu sunt tristă, deși aveam fix ce căutam?
Că am învățat să mă uit muuult la atent la mine și la nevoile mele. Și că am învățat că emoțiile, senzațiile și gândurile mele nu mă definesc. E în puterea mea să le schimb, ori de câte ori devin conștientă de ele.
Ah, bine, și copila care a tras de mine peste tot, cu „hai, mami, vino și tu!” Doar că ea mai făcuse asta. Și, mititica de ea, nu mereu reușise să treacă dincolo de pilotul meu automat. Dincolo de fetița din mine care învățase că bucuria nu e pentru ea și că nevoile și dorințele ei nu sunt importante.
Doamne, ce bine e să te poți vedea dincolo de toate astea!
Da, să știți că, până la urmă, m-am dat în trambulină până am făcut febră la picioare.
Am stat în râu până m-am trezit cu o râmă mică între degete.
M-am bălăcit în piscină până aproape m-am murat.
Și m-am bucurat de fiecare mică clipă în care am reușit să fiu conștientă.
Și am zis da copilei la multe provocări la care, la primul impuls, aș fi zis nu.
Poate să fie câteodată nevoie să înveți să te vezi, să te asculți și să lași bucuria să vină la tine. Poate să fie nevoie să înveți că tristețea și lipsa de poftă de viață nu sunt ceva care să te definească. Și că poți renunța la ele. E multă putere și libertate în asta. Ceea ce vă doresc și vouă!