Relația cu copilul, mai puternică decât orice strategie de parenting

”Parentingul nu este despre strategii, este despre relație” – este o frază spusă de Laura Markham (specialist în parenting), pe care eu o îndrăgesc foarte tare. O îndrăgeam și înainte să o cunosc, dar după ce am cunoscut-o, chiar am perceput-o ca pe un om cald, blând și foarte bine informat.

Când am auzit asta, parcă mi-a luat o perdea de pe ochi. Pentru că multora dintre noi, atunci când auzim de parenting, ne vine să dăm bir cu fugiții. Bine, parentingul înseamnă, de fapt, creșterea copiilor. Și de asta nu avem cum să fugim. Dar toate strategiile despre cum să determini copilul să X sau Y, cum să reacționezi când face W sau Z, cum să nu reacționezi, cum să…, cum să… Și alți 100 de pași incredibil de grei prin care să fii un părinte bun. Asta clar ne scoate din minți. Pentru că, dom’le, e greu!

Așa că mi-a plăcut mult ideea asta cum că parentingul este despre relație și nu despre strategii.

Parentigul sau creșterea copiilor este o investiție în cea mai importantă relație din viața noastră. Și cred că de asta suntem cu toții conștienți, că relațiile este bine să fie îngrijite, investite, întreținute.

Oricâte cărți de parenting am citi și la oricât de multe seminarii am participa, oricât de bine am încerca să înțelegem comportamentele copiilor noștri (și e important să facem asta), fie că vrem sau nu, la un moment dat, tot o dăm în bară. Tot mai ridicăm vocea, tot mai spunem ceva ce regretăm. Tot intrăm pe pilot automat și alergăm agitați de colo-colo, fiind perioade în care pur și simplu avem mai puțin timp și disponibilitate emoțională pentru copil.

Ei bine, aici intervine reparația. Atunci când realizăm că am greșim – și să țipăm la copil, să fim agresivi cu el, să avem de la el prea multe așteptări, să-l comparăm cu alții, să nu avem timp pentru el, să nu-l respectăm ca pe un om cu drepturi depline sunt greșeli – deci când greșim, să reparăm.

Să ne gândim că chiar dacă este copilul nostru și ne va ierta pentru cât de greșit ne-am comporta, el va crește crezând că, de fapt, dacă noi ne-am comportat așa, e vina lui. El are ceva în neregulă.

Iar treaba noastră fix asta e, să ne întoarcem ori de câte ori greșim, să reparăm relația cea mai importantă din viața noastră. Copiii au nevoie să știe că și noi, adulții, părinții lor, mai greșim. Suntem oameni. Să ne întoarcem și să le cerem iertare. Să le explicăm fix asta, că suntem oameni și am greșit. Și ne pare rău.

Aș vrea totuși să subliniez un lucru în privința modului în care ne cerem iertare de la copiii noștri. E bine să ne cerem iertare pentru comportamentul nostru. Nu să-i învinuim pentru ceea ce ne-a declanșat nouă fruria. Că asta nu e ”îmi pare rău”, este ”ți-ai făcut-o cu mâna ta”. Mai exact, e ca atunci când soțul vine la nevastă să-i ceară iertare că a jignit-o și-i spune ” îmi pare rău, dar e și vina ta. Dacă nu făceai aia și aia, nici eu nu mai ziceam”. Asta nu e relație reparată, e sare pe rană.

Să ne cerem iertare de la un copil înseamnă să-i spunem că ne pare rău pentru comprtamentul nostru. Punct. Să-i explicăm că suntem obosiți, nervoși, că suntem îngrijorați. Să-i spunem adevărul adaptat vârstei lui.

Dar să investești într-o relație nu înseamnă doar să-ți ceri iertare când ai greșit. Înseamnă să faci, pe cât poți, un efort ca omul cu care ai o relație să se simtă iubit. În cazul ăsta, copilul. Dacă ar fi să comparăm cu o căsnicie, e ca atunci când soțul îți aduce flori fără motiv, îți trimite un mesaj neașteptat cu te iubesc sau te ia dimineața în brațe. Ori seara face el cina, că înțelege că ți-a fost și ție greu în ziua respectivă. Și lasă de la el când vede că ești nervoasă, pentru că te iubește și preferă să n-aibă dreptate decât să vă certați și să spuneți lucruri pe care să le regretați. Nu-i așa că ne-am simți mai iubite așa? Sau mă rog, cu altfel de gesturi, fiecare știe ce-și dorește (limbajele iubirii sunt o altă poveste, lunguță). Înțelegeți voi ideea.

Să crești un copil nu înseamnă că trebuie să ai mereu dreptate. Gândește-te un pic. E mai important să ai dreptate, să controlezi și să corectezi totul sau să aveți o relație frumoasă în care să-l înțelegi ca pe o ființă umană cu drepturi depline? Dă-te doi pași în spate și întreabă-te cum va influența ce faci sau spui acum relația voastră pe pe termen mediu și lung. Cum va fi la adolescență relația voastră, cum va fi mai târziu?

Evident, ca în orice relație, și în cea cu copilul e nevoie de limite și responsabilități ale fiecăruia. Dar cu cât ești mai disponibil emoțional, cu cât poți da tu, ca părinte, mai mult din punct de vedere emoțional, cu atât va vrea și copilul tău să-ți fie mai mult pe plac. Cu cât știe mai mult că este iubit fix așa cum este, chiar și atunci când greșește, cu cât e mai conștient că relația voastră este una frumoasă, cu atât mai apropiat de tine și mai dornic să dea și el de la el. Cât poate pentru vârsta lui, evident.

Dar, hei, cine nu ar vrea să fie disponibil emoțional și să poată da copilului cât mai mult? Știu, asta nu-i mereu la îndemână. Că de aici am pornit. Dar un lucru important, cel mai important, pe care l-am învățat în ultima vreme și pe care încă îl învăț zi de zi e ăsta: Ca să poți investi emoțional în orice relație importantă din viața ta, e nevoie mai întâi de toate să investești în relația cu tine însăți. Să-ți dai și ție dragoste, răbdare și iertare. Floricele, muzică și îmbrățișări. Începe de aici!


Am mai scris despre asta și aici – De ce ne enervează (câteodată) parentingul modern

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *