De ce ne enervează (câteodată) parentingul modern
Știu oameni care sunt iritați doar când aud ideea de parenting. Și mai știu și oameni, ca mine, pentru care parentingul a venit din nevoia lor de a fi părinți mai buni pentru copiii lor. Dar cărora, de multe ori, teoria nu le iese când trebuie pusă în practică. Ce e valabil și pentru unii și pentru alții e că le vine să dea de pământ cu toate cărțile citite și cu toți specialiștii de parenting. Mai ales atunci când nimic nu pare să funcționeze.
Despre cei din prima categorie nu pot vorbi în cunoștință de cauză, dar despre cei din a doua pot spune multe lucruri. Pentru că le simt pe pielea mea și le văd, adesea, în jurul meu.
Eu știu de ce mă enervează parentingul atunci când mă enervează. Pentru că, băi, omule, pare că nu funcționează! E ceva greșit cu el!
Cum naiba să fiu blândă atunci când îl rog de cinci ori să facă un lucru și mă ignoră complet? Cum să am răbdare să mănânce o jumate de castron de supă în 45 de minute, când știu că o înghețată o linge în 5 minute. Mai ales dacă știu că și întârziem. Cum să răspund cu blândețe atunci când eu întreb ce mâncare fac, îmi zice, stau 2 ore în bucătărie și apoi vrea sendvis, pentru că nu e cum era la grădi?
Mă rog, ați prins ideea, cred că avem fiecare exemplele personale pentru momentele în care ne sare țandăra.
Și la întrebarea cum? am aflat răspunsul. Nu din cărțile de parenting, ci din cele de psihologia de reparat adulți. Unde zice că atunci când simți cum te-apucă fix dracii ăia mai mari, să te retragi, să respiri adânc, să cauți sursa emoțiilor tale. Pentru că, astfel, nu vei mai reacționa la furie, frică, ce o fi acolo.
Pfoai! Dar cum faci asta când ți se aprind tâmplele și gura ta deja țipă, înainte ca tu măcar să conștientizezi că ești furios? Cum să mă mai opresc și să fac exerciții de respirație? Că deja am țipat.
Ei și fix atunci, în momentul ăla, în care am realizat că am urlat aiurea și îmi pare rău, atunci îmi vine să le dau naiba de cărți. Și de parenting, și de dezvoltare personală, psihologie și ce oi mai fi citit vreodată.
Și parcă ți se pare că totul e inutil, oricât ai citi, oricât ai ști. Și parcă mai vinovat te simți, că uite cum strici tu minunea de copil. Și cum faci fix ce nu trebuie făcut.
Concluzia la care am ajuns, pe pielea mea, e următoarea:
Nu funcționează niciun parenting, nicio regulă din nicio carte, nicio chestie pe care o știi, dacă tu nu funcționezi cu tine.
E greu să-ți ajuți tot timpul copilul, când pe tine simți că nu te-ajută nimeni. Și ți-e greu să ceri ajutor.
E greu să fii înțelegătoare cu copilul tău și să nu-l critici, dacă tu pe tine te critici întruna.
E al naibii de greu să fii mulțumit de copilul tău exact așa cum este, dacă tu nu ești mulțumită de tine și vezi doar ce nu-ți iese, ce nu ești și ce nu poți face.
Nu ai cum să nu fii una dintre mamele fricoase, dacă ție îți este frică. Și părerile celorlați nu contează. O mamă alpinist va considera mereu exagerată o mamă care, cu inima strânsă de teamă, îi va spune copilului să nu se mai cațăre pe toboganul cel înalt pentru că ar putea aluneca. Are vreuna dreptate? Da, amândouă.
Nu ai cum să-i dai copilului întruna și mai mult timp, și mai multă atenție, când tu nu-ți dai ție timp și atenție. E firesc ca rezervorul tău de timp și atenție să sece.
E foarte greu să pui limite ferme cu copilul, când ție îți este greu să spui nu în celelalte relații, când ți-e greu să pui limite în general, în viața ta. E greu să pui limite, când tu te judeci aspru și stima de sine suferă zi de zi.
E firesc să te enerveze copilul care, plin de energie, țipă, sare și face ca toate cele, când tu nu vrei decât un pic de liniște și odihnă. E firesc pentru că nu-ți mai dai ție bucurie de mult. Și e greu s-o încurajezi pe a lui.
Parentingul funcționează doar dacă-l aplicăm mai întâi cu copilul care suntem noi. Noi, mama. Noi, tata. Doar dacă ne dăm nouă ceea ce vrem să-i dăm copilului. Dragoste, timp, înțelegere, acceptare, atenție.
Și nici așa nu fncționează peste noapte. Ci doar în timp. E un drum lung. Și, fiind atât de lung, tot ce putem face este să ne bucurăm de fiecare reușită în parte. Cât de mică.
Să nu așteptăm să ajungem la capătul drumului, ca să ne bucurăm. Căci, astfel, doar ne adăugăm niște frustrări în plus. Niște lispă de acceptare față de noi. Nu, oricât am citi, am învăța și am ști, nu vom fi niciodată părinți perfecți. Dar cu cât învățăm să iubim mai mult copilul din noi, cu atât vom fi mai buni cu noi înșine. Abia atunci vom fi și părinți mai buni. Oameni mai buni.
Te-ar putea interesa și:
- Povestea mărului bătrân sau cum să-ți dezgropi visurile și pe tine
- Cum îi închid gura celui mai mare critic. Ăla din capul meu
- De ce durerea de suflet nu e la fel de importantă ca durerea de măsea?
- Întrebarea care mă ajută să iau frica de mână și să merg cu ea prin viață
- Povestea pantalonilor urâți sau cum niciodată nu e prea târziu să-i spui unui copil că-ți pare rău
Chiar asa ceva aveam nevoie sa citesc ❤️
Ma bucur mult daca ti-a fost de folos ❤️