Frica de a fi fericiți sau când pare prea bine să fie adevărat

”Mi-e și frică să zic că suntem bine” sau ”E prea bine să fie adevărat” sunt câteva dintre felurile în care ne exprimăm când ne e prea frică să fim fericiți.

În cazul meu, cel mai frevent am folosit asta în ceea ce privește sănătatea copilei. Asta după o lungă perioadă în care trecusem prin zeci de episoade febrile, în care nu mai știam ce să fac și eram de-a dreptul disperată. Când mă întreba cineva ce face copila, spuneam:

”Mi-e și frică să spun că e bine. Că mereu o luăm de la capăt”.

Teama asta de a fi fericiți e soră bună și se împacă de minune cu capacitatea noastră (a creierului nostru) de a creiona scenarii apocaliptice. Sunt două lucruri care, împreună, ne fac creierii praf și nu ne lasă să ieșim dintr-o continuă stare de anxietate și stres.

Ideea că ”e prea bine să fie adevărat” mă urmărește în toate aspectele vieții. Când simt că sunt mai bine, când reușesc să văd partea frumoasă a vieții, așa cum este ea, imediat mă și gândesc: ”doamne, ce s-ar mai putea întâmpla acum”. De parcă îmi caut necazurile cu lumânarea. De parcă nu aș merita să fiu pur și simplu bine, fără ca nimic dezastruos să vină după.

Dar cel mai tare și mai tare în povestea fricii de fericire mă ucid scenariile făcute în privința copilei. Teama că ceva rău i s-ar putea întâmpla ei. Câteodată o privesc cu toată dragostea din lume și, deodată, mă simt curpinsă de panică și tristețe, iar în mintea mea se derulează imagini groaznice: Dacă nu o voi putea apăra! Gândul ăsta, mie personal, mi-a dat viața peste cap la propriu. Am avut nevoie de multă introspecție și terapie doar pentru a-i afla sursa.

Bucuria rău prevestitoare

Prima oară am auzit expresia asta într-una dintre cărțile scrise de Brene Brown – Curajul de a fi vulnerabil. Ea are un capitol în care fix despre asta vorbește, după ani de zile de studii. Despre cum ne este frică să ne bucurăm. Despre cum ”bucuria rău prevestitoare” e o formă de apărare împotriva vulnerabilității. Căci, ce să vezi, nu putem avea control deplin asupra a ceea ce urmează să se întâmple, deci suntem vulnerabili. Iar cei mai mulți dintre noi nu ne putem împăca cu asta. Avem nevoie să ținem totul în frâie. Controlul ne dă siguranța de care avem nevoie.

Totuși, fără a putea accepta că suntem vulnerabili, ne e frică pur și simplu să fim fericiți. Nu putem trăi fericirea de teama nefericirii. Și uite așa, transformăm și cele mai frumoase clipe, pline de bucurie, în motive de anxietate.

De ce facem asta? E o întrebare la care este mult, dar foarte mult de răspuns. Să ne autosabotăm este lucrul la care creierul nostru se pricepe foarte bine. Câteodată, când am stări mai proaste, îmi vine să zic că poate cel mai bine. El învață niște mecanisme de apărare și ajunge să ne apere și de ce-i mai frumos în viața noastră, de bucuria pură.

De clipele în care ne uităm cu iubire deplină la copil cum doarme. Ce frumos și inocent e, dacă nu îl voi putea apăra de lumea asta nebună?

De momentele în care suntem în brațele persoanei iubite. Dacă-l pierd? Dacă nu mă iubește? Dacă, dacă, dacă…

De momentele în care primim aprecierea. Dacă nu merit?

De orice moment în care lucruri bune și frumoase ni se întâmplă. Ei drace, e prea bine, ce dezastru mai pândește acum?

Și tot în mecanismele astea de apărare, creierul nostru înmagazinează imagini. Oho, și avem din belșug imagini groaznice care să ne hrănească teama atunci când bucuria rău prevestitoare vine peste noi. Știri, filme, videoclipuri. E bogăție de imagini cu accidente, crime, violuri, răpiri, abuzuri. Creierul nostru are de unde se hrăni intoxica.

Vestea bună!

Da, este și o veste bună! Că altfel nu mă apucam să scriu despre asta.

Noi nu suntem gândurile și emoțiile noastre

Cred că îmi voi pune, în curând, textul ăsta prin casă. Pe la bucătărie, ca atunci când gătesc și mi-o ia creierul razna să o văd. Pe la ușa de la intrare. Prin baie, dormitor. Și mai ales pe birou. Mă rog, în cazul meu, pe balcon.

Când am înțeles exact ce înseamnă și cum stă în puterea noastră să ne alegem gândurile și emoțiile, am simțit că m-am născut a doua oară. Nu e ceva simplu, doamne, deloc! E un proces constant, zi de zi. Dar merită fiecare mic pas făcut.

Vulnerabilitatea și recunoștința

Brene Brown, care a studiat ani mulți vulnerabilitatea (și rușinea), povestește cum și ei (și majorității oamenilor) îi vin în minte cele mai negre scenarii, fix în cele mai fericite clipe. Cum vestea că unul dintre copii poate petrece un weekend la țară, în aer liber, cu animale și natură, îi trezește bucurie și, deodată, panică. ”Dar dacă i s-ar putea întâmpla ceva fără mine?” Și deja în minte curg imaginile. Și, implicit, și reacțiile noastre.

”Secretul” ei? Să accepte faptul că este vulnerabilă, să recunoască emoția -frica – și să inducă o nouă emoție – recunoștința. Să zică cu voce tare ”Mă simt vulnerabilă, sunt recunoscătoare că…” în cazul acesta, copilul ei va petrece câteva zile jucându-se în aer liber și bucurându-se de o oportunitate care nu i se oferă prea des.

Am încercat și eu asta. Aș putea spune că deja a devenit un ritual. Câteodată mă gândesc că dacă mă aude cineva zicând asta cu voce tare mă va crede nebună. Dar mai bine așa, decât să înnebunesc de-adevăratelea.

Unde îți îndrepți atenția, acolo merge și energia

Dr. Joe Dispenza – ale cărui seminarii și cărți îmi schimbă viața încet, dar sigur – spune asta: Unde îți îndrepți atenția, acolo merge și energia ta.

Nu prea am înțeles mare lucru la început. Dar e atât de logic. În multe aspecte ale vieții noastre, dar și în cazul fricii de a fi fericiți și de a ne bucura de viață. Atunci când atenția noastră este asupra a ce nenorociri ni se pot întâmpla, acolo e și energia noastră. Sau mai bine zis, acolo ni se scurg energia și bucuria.

Dar dacă reușim ca fix în momentul ăla în care creierul nostru o ia pe câmpii, (când inima ne bate mai tare și simțim cum ni se scurge viața din noi de teamă, de furie, de indignare sau neputință) ne oprim o clipă, lucrurile se pot schimba. Ne oprim o clipă, respirăm adânc și conștient (da, știu deja sună a clișeu, dar e esențial) și ne dăm seama că trăim în capul nostru și nu în realitate. Căci realitatea din prezent este că suntem fericiți. Că de aici am pornit. De la clipele de bine care ne duc cu gândul la dezastrele ce ar putea urma. Și în loc să ne lăsăm duși de mintea noastră pe câmpii, să fim recunoscători pentru clipa aia.

Clipa în care ne putem privi copilul cum doarme, frumos și inocent. Clipa în care râde cu gura până la urechi, cum numai el știe. Clipa când îl vedem.

Clipa în care persoana iubită ne ia în brațe, ne spune un lucru frumos sau pur și simplu e prezentă lângă noi.

Clipa în care primim apreciere, atenție și orice altceva ne face să zâmbim.

De orice clipă frumoasă și lucru bun care ni se întâmplă.

De orice clipă în care suntem. Ce bine că suntem!

2 comentarii la „Frica de a fi fericiți sau când pare prea bine să fie adevărat

  • 4 august 2021 la 22:44
    Permalink

    Am recitit articolul si iti pot spune cu mana pe inima ca a venit ca o “palma” de revenire la realitatea. Aveam nevoie! Multumesc!!💐

    Răspunde
    • 5 august 2021 la 8:00
      Permalink

      Cu drag! Ma bucur mult daca te-a ajutat!

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *