Acel singur lucru pe care mi-aș fi dorit să-l știu despre educația copiilor

De multe ori am vorbit cu soțul meu și cu prietenii despre educația copiilor. Încă dinainte să devin mamă mi s-a părut un subiect foarte important. Ba chiar, la momentul ăla, educația era pentru mine de departe cel mai important lucru.

Apoi a venit pe lume Mogâldeața. Și a început să-mi atragă toată lumea atenția exact asupra educației. Că trebuie să nu o învăț în brațe, că trebuie să am grijă să nu fie răsfățată, că trebuie să o învăț să doarmă singură, că trebuie să o învăț cu gălăgie, să nu fie sensibilă. Asta în primele luni.

Că trebuie să o învăț să mănânce de toate, să nu fie sclifosită. Din nou, că nu trebuie învățată în brațe. Că nu ar trebui să se uite la televizor și telefonul ar trebui să fie exclus total, dacă se poate până pe la 5 ani.  Și că nu trebuie să mănânce decât la masa din bucătărie, că o să se învețe să umble cu mâncarea prin toată casa. Că nu trebuie să-i dau deloc jucării la masă. Și că nu e bine să o las atâta să se joace cu mâncarea, că o împrăștie prin toată bucătăria.

Apoi a venit vremea când trebuia să o pun musai pe oliță, încă dinainte să împlinească un an, că trebuie să se învețe. Că trebuie să am multe activități educative cu ea, că trebuie să o învăț să vorbească. Că trebuie să fiu mai atentă la dezvoltarea motorie. Că un copil de un an ar fi trebuit deja să spună câteva cuvinte și să meargă singur, deci am greșit undeva. Că trebuia deja să mestece, nu trebuia să-i dau atât de mult pasat. Că ar trebui să o las să i se facă foame mai tare și apoi sigur va mesteca.

Când a început să meargă și să vorbească de nu se mai oprea, că trebuie să am grijă la dicție, nu să mă maimuțăresc cu ea. Că prea o las să se zbenguie și nu impun reguli. Că trebuie să o învăț să nu mai țipe atâta. Apoi că e prea sociabilă, apoi că nu mai e sociabilă. Apoi că trebuie să am grijă să fie generoasă și să împartă, că e copil singur la părinți și o să crească egoistă. Unele lucruri le împarte, chiar fără să-i spună nimeni, altele nu. Mi se pare o prostie să o oblig pentru că așa trebuie.

Și cel mai tare mi s-a atras atenția că nu prea impun reguli, că sunt prea permisivă și că spun prea rar ”NU”. E adevărat, nu am prea multe reguli, dar de la alea puține nu mă abat. Regulile pe care eu le consider importante sunt sfinte, deci reguli avem. Și nici nu zic nu, decât dacă chiar cred că este necesar. Mi se pare că noi am crescut cu prea mult ”nu”, de multe ori inutil. Așa că eu am limitat ”nu”-ul, l-am păstrat pentru momentele în care chiar este nevoie de el și da, este.

În doi ani de zile de la naștere am auzit și am citit o mulțime de ”trebuie” și ”ar fi bine să” într-o mie de articole de parenting, încât am început să mă gândesc dacă nu cumva o să am cel mai needucat copil și dacă nu cumva numai anapoda fac lucrurile.

Dar cu toate că educația copilului mi se părea, înainte să am copil, cel mai important lucru, după ce am devenit mamă, nu a mai fost pe primul loc. Mi s-a părut mult mai important să o iubesc necondiționat și să mă bucur de fiecare clipă cu copilul meu. Să am grijă să se bucure ea, și noi cu ea, de copilăria ei. Să-și amintească de copilărie cu drag și noi la fel.

Mi s-a părut mai important să o las să-și exprime bucuria țipând, decât să-i explic că ”NU TREBUIE” să țipăm. Sunt o mulțime de locuri în care poate țipa și cred că este sănătos să facă asta din când în când. Mi s-a părut mai important să o las să sară și să alerge prin casă, decât să insist să stea locului. Deși eram obsedată de ordine, mi s-a părut mult mai important să o las să-și împrăștie jucăriile. Și să-mi împrăștie alimentele prin bucătărie ca să gătească și ea cu mami. Și să deseneze în făină. Sau mălai. Și să ne batem cu apă în baie, chiar dacă asta însemna să udăm tot ce era în jur. Și să alergăm amândouă și să ne tăvălim în iarbă, chiar dacă ne înverzeam hainele. Uneori iremediabil. Și să alergăm prin băltoace, chiar dacă ne înnoroiam până la brâu. O să-mi fie așa dor de toate astea. Și de multe, multe altele.

Îmi dau seama că deja mi-e dor de o mulțime de lucruri și abia are doi ani jumate. Și că momentele care mi s-au părut grele de multe ori, acum îmi lipsesc. Nu mi-a fost mereu ușor să o adorm în brațe, pentru că doar așa a adormit câteva luni bune, și nici să dorm cu ea pe mine nopți la rând. Dar acum mi-e atât de dor de sentimentul ăla pe care îl aveam pe vremea când era doar o mână de om și dormea pe pieptul meu. Și uite că, deși am adormit-o aproape jumătate de an în brațe nu s-a învățat așa. Ea s-a simțit în siguranță și iubită și eu am cele mai frumoase amintiri.

Și mi-e dor și de vremea diverisificării, deși după fiecare masă ziceai că la noi în bucătărie a fost un război. Și acum mă bufnește râsul când mă uit la pozele în care totul era acoperit cu mâncare: eu, ea, scaunul de masă, jucăriile, pereții, gresia, tot. Acum de cele mai multe ori vrea să mănânce singură. E ”male”, nu mai are nevoie să-i dau eu să mănânce. Mă bucur că e independentă, dar mi-e dor și să-i dau cu lingurița și să molfăie și să se mânjească până la urechi.

Mi-e dor de vremea când mergea de-a bușilea, deși mă îngrijoram din cauza celor care îmi tot spuneau că ar fi trebuit deja să meargă la un an și că ar trebui să pun accent pe asta, să o învăț să meargă. Doamne, ce maratoane făcea ea de-a bușilea și ce drag îmi mai era de ea.

Acum deja nu mai vrea nici să o îmbrac eu. ”Pot șinguă, mami!” Mă bucur că poate singură (așa de-a-ndoaselea), dar mi-era drag și să o îmbrac eu și să-i pup piciorușele înainte să-i dau pantalonii și șosetele.

Și suzeta, vai suzeta! E inacceptabil ca un copil de doi ani jumate să mai adoarmă cu suzeta! Ei, asta e, noi mai facem lucruri din astea inacceptabile. Am avut încredere în ea că o va lăsa la un moment dat. Nu am vrut să o forțez, nici să-i pun chestii amare pe ea cum mi s-a recoamndat. Îmi respect prea mult copilul ca să recurg la astfel de metode. Și în plus știu sigur că îmi va fi dor și de sunetul ăla pe care îl scoate când își molfăie suzeta în timp ce adoarme.

Și am convingerea că de multe îmi va fi dor. Chiar cred că îmi va fi dor și de scutecele puturoase, chit că abia așteptam să scap de ele. Mai ales de jocurile din timpul schimbatului. Mi s-a tot spus că nu e normal să-i permit până la vârsta de doi ani jumate să facă în scutec. Nu am făcut din asta o obligație. Mai nou îi place să-și arunce singură olița (desigur, conținutul) și să tragă singură apa. Și se amuză copios când îl vede pe caca în oliță. Și eu cu ea. Păi mai ajungeam eu vreodată în viața asta să mă amuz pe seama unui răhățel și să râd cu ea dacă o obligam să stea la oală de la 10-11 luni?

Și dacă i-au plăcut mai mult trenurile, mașinuțele și ustensilele de bucătărie decât jucăriile educative, ce ar fi trebuit să fac? Să-i răpesc ei bucuria de a se juca cu ceea ce îi place? În niciun caz. Lasă că am putut număra și vagoanele de la tren și am învățat și culorile de pe ceștile de păpuși. Asta e, cărțile sunt niște pagini rupte și împrăștiate la noi în casă. Nu a avut până acum răbdare să-i citesc povești, deși mi-a spus toată lumea că trebuie să-i citesc povești copilului. Că asta face parte din educație. Nu le-a vrut. Am inventat poveștile noastre. Ca aceea cu mor-mor care plânge pentru că mama lui merge la muncă. Și multe altele în care diverse personaje fac diverse lucruri. Până și lingurile și furculițele au familie și prieteni la noi în casă.

Așa că în loc să mai pun pe primul loc educația și regulile, am pus pe primul loc apropierea dintre noi, distracția și amintirile. Aș fi vrut să-mi spună cineva acest singur lucru: că sunt lucruri mai importante chiar decât educația. Și mi-ar fi plăcut să gândesc așa de la început și să nu mă consider mai puțin mamă pentru că nu am ținut cont de ”regulile universal-valabile”, pe care trebuie să le bifezi ca să fii o mamă bună și să ai un copil educat. Cred că baza unei educații sănătoase este tocmai să-ți lași copilul să se bucure de copilărie și să reușești să te bucuri de copilăria copilului tău împreună cu el.

2 comentarii la „Acel singur lucru pe care mi-aș fi dorit să-l știu despre educația copiilor

  • 28 septembrie 2016 la 21:27
    Permalink

    Felicitări pt articol! Am un bebel de 7 luni si ma regăsesc cuvânt cu cuvânt in cele descrise mai sus. Mi-e dor enorm de clipele trecute… L-am lăsat sa faca ce vrea, il las si il voi lasa! Si chiar ma bucur alături de el cand e satisfăcut ca a descoperit cum cade mâncarea jos daca întorci vasul invers ? Sau cum țâșneste apa la robinet daca ții mana câteva secunde. Sau cum il tine mami in picioare in chiuveta ca sa il spele si el face pipi pe oglinda ☺️

    Răspunde
    • 28 septembrie 2016 la 23:03
      Permalink

      Buna idee cu apa si manuta. Nu am incercat-o pana acum, pur si simplu ne-a scapat. Maine asta facem ?

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *