Când copiii se supără sau plâng la școala online, degeaba le spunem să se liniștească

Școala online… aceste două cuvinte care celor mai mulți dintre părinți le ridică pulsul instantaneu. Pentru că e greu. Oricât am vorbi noi despre acceptare și puterea de adaptare, domnule, e greu ca naiba. Nici n-apuci bine să pleci de lângă copil, că auzi din nou: Mami, maaami, maaaami!

Și fix când mergi la copil croită, deja plină de spume, dar respirând și luându-ți fața cea mai blândă pe care tu poți atunci, să-l rogi frumos să facă tot posibilul să se descurce singur, pentru că ai și tu de lucru, zdrang! Atunci vine criza aia pe care simți că n-o poți duce. Acolo, în momentul ăla, îl vezi cât e de supărat pentru că a greșit ceva. Îi vine să plângă, dacă nu deja plânge.

Ei bine, la mine ăsta este factorul declanșator. Atât de tare am suferit eu și încă sufăr pentru fiecare greșeală pe care o fac, atât de mult mă consum și mi-e rușine de câte ori simt că nu corespund, încât e fix rana pe care mi-o atinge cel mai tare atunci când plânge pentru că a greșit ceva.

Așa că exact atunci când ar trebui să fiu mai înțelegătoare, atunci îmi crește pulsul și încerc să-i explic (evident mult mai afectată decât ar fi bine) că nu se întâmplă absolut nimic dacă greșește. Că nu are de ce să fie supărată pentru că a greșit. Că toți greșim și nu e niciun motiv de supărare în asta. Iar făcând asta, o dau și mai grav în bară. Iar copila mea plânge și mai tare.

Pentru că îi neg emoțiile.

Iar dacă am învățat ceva bun până la vârsta de 37 de ani, exact asta este. Emoțiile nu pot și nu trebuie vreodată să fie negate. Emoțiile vin dintr-o parte a creierului care nu are legătură cu rațiunea. Tocmai de-asta, emoțiile nu au cum să fie vreodată potolite prin explicații, oricât ar fi ele de raționale și bine argumentate. Emoțiile pot fi domolite tot emoțional. Mai exact, atunci când copila mea greșește, ca s-o ajut, îi spun:

-Eu consider că nu este nicio problemă, cu toții greșim, e normal să mai și greșim. Dar văd că pe tine te supără asta, nu-i așa?
-Da.
-Îmi pare rău că ai greșit și înțeleg că ești supărată. Sunt aici, dacă ai nevoie de mine.

Mie mi-e greu să spun asta. Pentru mine, mult timp, a fost foarte greu să accept ca ea să fie supărată dintr-o amărâtă de greșeală. Supărarea asta a ei a fost mereu ceva ce am simțit nevoia să repar. Pentru că eu mă lupt cu rușinea mea și frica mea de greșeli de atâta amar de vreme. Și, automat, primul meu impuls este să mă lupt și cu rușinea și cu supărarea copilei mele atunci când greșește. Dar ca să ajungem să ne controlăm emoțiile, nu lupta e soluția, ci acceptarea.

Iar dacă copilul are nevoie să plângă atunci când greșește, e bine să plângă, știind că-i sunt alături. Pentru că emoțiile se eliberează prin plâns. Oricât de tare ne-ar zgârma pe noi în suflet plânsul ăsta al copiilor, ei au nevoie de el ca să se elibereze. Și de noi să fim acolo.

Mi-e greu de multe ori să fiu acolo, pentru că am și eu multe de făcut, dar știu că cu cât mai mult sunt acolo, lângă copil, cu atât mai puțină nevoie va avea de mine, în timp.

Asta e rezolvarea imediată. Dar cum le dăm, totuși, încredere copiilor?

Am mai scris aici despre cât sunt de importante Râsul și plânsul la copii și care e rolul nostru în treaba asta. Dar se pare că și eu uitasem, lovită în creștetetul capului de școala asta online.

Cu ceva timp în urmă, am auzit-o pe Otilia Manteleres, pe care v-am mai spus că o iubesc, vorbind, la Webinariile Social Moms exact despre cum îi ajutăm pe copii să treacă peste neputință, peste rușine și să-și capete încrederea.

Cum? Hrănindu-le exact partea aia din creier care nu poate fi controlată rațional. Iar asta, la copii, se face prin joacă. Nu contează ce alegeți să jucați. E bine să fie jocuri care implică mișcarea corpului, ca ei să se simtă puternici fizic.

Noi am ales tot felul de jocuri, de la bătaia cu perne, leapșa (da, prin casă) și învârtitul prin cameră (în care eu mereu sunt aia ridicolă și amețită), până la Monopoly și alte jocuri de societate. Dar ce trebuie să facem mai exact în jocurile astea, ca să le creștem încrederea copiilor noștri? Să fim noi ăia mai slabi, mai tăntălăi, mai ridicoli, mai bătuți în cap, mai neîndemânatici, mai prostuți.

Cu cât noi suntem mai slabi și mai de râs în fața lor, cu cât îi facem mai mult pe ei să râdă de noi, cu atât mai mult ei își iau puterea. Ca să aibă încredere în ei, copiii noștri au nevoie să se simtă și ei puternici. Să vadă că chiar nu e nicio tragedie dacă mai și greșești, dacă nu ești perfect, dacă ești ridicol, neputincios și neîndemânatic câteodată.
De cele mai multe ori, puterea e la noi, părinții. Noi stabilim regulile, noi punem limitele, noi, noi, noi. Și asta este foarte bine. Dar în jocuri, copiii au nevoie să fie ei cei puternici.

Dar noi ce facem cu neputința noastră?

Poate nu-i o veste bună asta. Că atunci când copiii plâng la școala online, noi trebuie să fim și mai mult acolo, și mai atenți, afectuoși, răbdători și disponibili. E firesc să nu putem mereu, pentru că, daaa!, și noi suntem neputincioși de multe ori. Iar tot ce ne rămâne de făcut și nouă, ca părinți, e să ne acceptăm neputința noastră și să nu ne criticăm pentru asta. Articolul ăsta nu este pentru a pune și mai multă presiune, ci doar pentru a înțelege de ce au nevoie copiii atunci când le e greu. E bine să știm ce să le oferim, de ce au nevoie. Și vom reuși să le dăm lor, cu atât mai mult cu cât vom reuși să ne dăm nouă.


Photo by Jena Backus from Pexels

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *