Cum m-am schimbat după ce am devenit mamă de fată

De când am început eu prima dată să mă gândesc că aș putea deveni mamă (de copil, nu de păpuși- că asta a fost demult tare), adică pe la 24-25 de ani, mi-am zis că e musai să am băiat. Aveam și o mulțime de argumente, cel mai des invocat și singurul pe care mi-l mai amintesc era ăla că e mai ușor să fii bărbat decât femeie (menstruație, sarcină, slăbiciuni… etc).

Apoi, când am mai crescut un pic, adică pe la 26-27, am zis fie ce o fi, dar să fie copil sănătos. Dacă se poate băiat și mai bine. Pe la 28, deja am intrat într-un soi de panică. Îmbătrânesc și eu nu mai fac copil! Și citește despre vârstă, riscuri și alte asemenea. Moment în care am decis că e musai să ne punem pe făcut copil. Nu mai era timp de așteptat momentul perfect, când le aveam pe toate, când luna și stelele aveau nu știu ce poziție sau mai știu eu ce. Buun. Într-un final (am scris aici cam cum a decurs perioada asta) am rămas și însărcinată. Ei bine, oameni buni, nu mai era chip să te înțelegi cu mine. Să te fi ferit sfântu’ să-mi fi zis că o să am băiat. Eram sigură că o să am fată și nu mai încăpea altă discuție pe tema asta. Că hormonii, că sfântu’ duh, că nu știu ce, dar eu voiam fată și pace. Și fată a fost!

Ei și asta a fost prima schimbare radicală, dar încet-încet au urmat muuulte altele.

Încă de când s-a născut m-am suprins folosind excesiv diminutivele. La un moment dat chiar am izbucnit în râs (și eu și El), când ne-am dat seama că spun căcuța și pișulică. De lăptic, iaurțel, scutecel șamd nu mai spun. Ce să mai, practic întregul meu vocabular s-a diminutivat. Parcă am și început să gândesc în diminutive.

Apoi, am avut mereu un dinte împotriva rozului la fetițe. Vorbesc mai ales de rozul ăla aprins de la care ți se strepezesc dinții. Dom’le, da’ ce , e uniformă? Zău așa! Deci fetița mea (deja nu mai era fata mea) nu va purta roz. Îi va sta tare bine și cu albastru, mai ales că are minunăție de ochi albaștri. Plus că verdele îmi place de când mă știu. Și nici portocaliul nu-i rău deloc. Bine, fie dacă sunt lucurui colorate, poate să fie și un pic de roz. Dar am început să primesc lucuri- roz desigur. Prietenii știau că nu vreau, dar ce te faci că magazinele sunt pline de lucruri roz pentru fetițe. Și unele chiar frumușele. Și au ținut ei cont la început, dar până la urmă s-au săturat de mofturile mele. Și uite așa, o fustiță, o rochiță, o bentiță, până când au început să mi se pară și mie drăguțe. Hai că parcă nu e chiar așa rău rozul ăsta. Ce are, e fetiță, nah! Să vă spun câte lucuri roz are acum? Neah! Și am și eu, unde mai pui?

De Hello Kitty nu mai zic. Nu puteam să concep. Mi se părea mama pițiponcelii. Nu, clar, eu nu-i cumpăr așa ceva copilului. Dar, ce să vezi,  omuleața a devenit mare fan pisicuțe. Și miau-miau în sus, miau-miau în jos, Hello Kitty e miau-miau și ”veau” și ”veau”. Și câte alte miau-miau să găsești pe piață care să nu fie Hello Kitty? Eh, hai că prea sunt exagerată! Până la urmă e și ea o pisicuță. Și uite așa a intrat și ea în casa noastră.

Apoi jucăriile. O fi ea fetiță, dar parcă i-aș mai lua și mașinuțe și avioane. I-am luat. Nu i-au plăcut. Bine, atunci măcar să-i iau jucării educative. Orice numai să nu ajungem la prințese roz și mov și sclipicioase. Please not! Jucăriile educative sunt și ele pe acolo, prin coș. Din când în când le mai redescoperă preț de 10 minute, după care se plictisește de ele. Bine, atunci hai măcar să luăm păpuși ”bebe” din astea. Măcar  nu sunt machiate, nu au talie de viespe, picioare lungi și gene imense. Și nu sunt sclipicioase. Dar ce te faci, că a venit perioada desenelor animate. Și cum Sofia e preferata ei, că doar deh, e și ea Sophie, și cum Elsa e și ea interesantă șamd, uite așa ne-am pricopsit și cu păpușele-prințesele care mai de care mai sclipicioase. Că negresele alea micuțe, cu păr imens pe care le aveam eu în copilărie și pe care le cheleam de la a doua vedere nu mai sunt la modă.

Mai pe urmă ne-a crescut părul. Ei, nu mie, dar și vorbitul la plural e o altă schimbare. Bine, hai să luăm niște agrafe normale. Colorate. Clar fără sclipici. Yeah, right! Asta a ținut până prima dată când s-a înfipt în ele la raionul pentru copii. Toate sclipicioase de îți luau ochii. Ce să mai, avem acum agrafe și agrafuțe, bentițe și tot soiul de accesorii de păr. Dar parcă sunt drăguțe, e și ea mică și e FETIȚĂ. Ba, mai îmi pun și eu câte una din când în când. Just for fun cică.

Hăinuțele! Dar să nu uităm hăinuțele! Desigur, cum nu am vreo moștenire de la ceva rude, nici nu am câștigat la loto (poate și pentru că nu joc) și nici vreun salariu a la Andreea Esca, mi-am zis că vom cumpăra strictul necesar. Că vorba aia, oricum crește și nu le poartă decât puțin. Dar intri în magazin că ai nevoie de trei body-uri. Dar vai, ce drăguță e bluzița asta, e și cu pisicuță. Sigur i-ar plăcea. Și pantalonii ăstia, ce haioși sunt! De rochița asta ce să mai zic? Îi stă așa de bine cu lucruri colorate! Și uite și o gentuță cu miau-miau. Tare încântată o să fie de ea. Ups, dar nu-mi mai rămân bani de plătit rata. Lasă că am pus luna trecută un pic mai mult și se rezolvă.

Un lucru nu m-a luat prin surprindere foarte tare. Faptul că îi place să se încalțe cu încălțămintea mea. Doar m-a surprins că a devenit pasionată de asta încă de pe la 1 an și ceva. Da’ ce pasiune! Că atât îmi trebuie să-i zic să se descalțe. Nu de alta, dar mi-e să nu se împiedice. Eu port 37 (bine, fie 38 după ce am născut) și ea 22-23.

tocuri

Și apropos de tocuri, mi-am dat seama că multe lucruri le copiază de la mine. Vrea să se dea cu cremă de față, să se dea cu ruj  și ojă (noroc că mă dau o dată pe săptămână, când am o zi mai bună, cum am zis aici). Cumva m-am bucurat că vrea să fie ca mine. În general vorbind, nu mă refer la cosmeticale, astea mi-aș dori să mai asștepte. Că nah, cum să nu te încânte să vezi o mogâldeață mini-me? Dar gândindu-mă mai bine, am început să mă întreb- oare chiar vreau să fie ca mine? Dumnezeule, nu! Sunt mult prea departe de ceea ce aș vrea să fie omuleața mea. În cazul ăsta ar trebui să schimb multe lucruri în ceea ce mă privește. Și chiar am început să schimb. Că doar eu sunt primul exemplu și cel mai puternic pentru copilul meu. Am început prin a nu mai fi atât de impulsivă, a mă bucura mai multe de lucruri mici, a mă juca mai mult, a râde mai mult și cu poftă. Și cred că procesul de schimbare e foooarte lung.

Un alt lucru la care m-am gândit de când am fată e că poate așa voi înțelege mai bine prin ce trece. Am fost o fetiță tare cuminte când eram mică, dar m-am transformat într-o adolescentă tare rebelă. Nu cred că aș putea să-i povestec câte am făcut. Nuuu, clar nu! Dar sper că așa o voi înțelege mai bine și voi putea să-i fiu aproape. Deși, inevitabil, mi-am dat seama că ideile alea din tinerețile mele, când mă gândeam că eu o să-mi înțeleg copilul și o să-i dau toată libertatea din lume, parcă nu mi se mai par la fel de strălucite. Nu că nu aș vrea să fie așa, dar grija pentru ea îmi taie respirația. Nu știu cum o să împac dorința de a-i oferi toată libertatea cu grija asta dureroasă de mamă de fată. Sper să am suficientă înțelepciune. Deocamdată parcă îmi iese. Cred…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *