De ce îmi tratez copilul de doi ani ca pe un adult
Nu toată lumea este de acord cu modul în care am ales eu să-mi cresc copilul. De fapt, e mult spus că am ales să-mi cresc Mogâldeața într-un anume fel. Multe din acțiunile și deciziile mele privind copilul vin din experiențele de zi cu zi. Cred că meseria asta de mamă, care e cea mai complexă dintre toate , se învață zi de zi. Și zi de zi putem deveni mame mai bune pentru copiii noștri. De multe ori ei ne arată cum.
Așadar, am învățat că dincolo de maimuțăreli, de jocuri și de faptul că fac tot posibilul ca Mogâldeața să aibă o copilărie frumoasă și lipsită de griji, sunt multe momente când este bine să mă gândesc că în fața mea am un adult.
Și am aplicat această… să-i zicem regulă de pe vremea când era încă foarte mică. Bebeluș. M-am gândit cum aș reacționa eu adult în anumite situații.
Cum ar fi de exemplu dacă cineva ar veni așa, pe nepusă masă, să ma ia, să mă ridice cu cracii în sus și să mă dezbrace. Chiar cineva cunoscut, o persoană foarte dragă. Ce credeți, cum ați reacționa? Eu clar m-aș cam criza. Tocmai din acest motiv am decis să-i spun copilului ce vreau să fac, înainte de a face. Ce dacă poate el nu înțelege la 2 săptămâni ce e aia ”te ia mami în brațe, dă pantalonașii jos, te șterge la funduleț și schimbă scutecul”, spus cu voce caldă și zâmbetul pe buze? Nu-i nimic, așa învață. Și măcar aude vocea caldă a mamei. Și unde mai pui că la vârsta aia creierului micuților e un burețel care absoarbe orice informație.
Apoi, tot de mică am decis să nu o mint. Bine, nu intru acum în detalii de genul ”sunt lucruri pe care un copil e mai bine să nu le știe”. Păi dacă e mai bine să nu le știe, atunci mai bine nu i le spun deloc decât să-i spun o minciună. Așa că încă de la câteva luni când îi spuneam ”mami, mă întorc imediat”, apăi imediat mă întorceam. Nu după juma’ de oră. Și asta fac și acum când are 2 ani și jumătate. Dacă îi spun că nu stau mult atunci când plec de acasă, nu stau mult. Mai bine nu-i spun că mă întorc repede decât să nu mă țin de cuvânt.
Și ce mamă nu și-a lăsat copilul plângând când a fost nevoită să plece de acasă? Poate or fi excepții, eu una am plecat de multe cu inima frântă pentru că am lăsat-o plângând sau cu lacrimi în ochi. Dar am învățat un lucru. Atunci când îmi spune că nu vrea să plec și vrea să o iau în brațe, o iau în brațe. Cu riscul de a întârzia. O iau în brațe și îi explic de ce trebuie să plec. Dar nu-i spun baliverne. Dacă plec la muncă îi spun de ce plec la muncă: pentru că avem nevoie de bani (doar ăsta e principalul motiv, nu?).
Deși inițial i-am zis că avem nevoie de bani pentru mâncare, hăinuțe și jucării, mi-am dat seama că e complet greșit. Practic scoteam în evidență doar nevoile ei. Într-o zi mi-a zis: ”mami, nu veau miam-miam, nici zucăii, veau stai acasă”. Mi-au dat lacrimile. Cu greu am reușit să-mi revin. Așa că am decis să-i spun exact pentru ce avem nevoie de bani: plătim apa, lumina, căldura, plătim la bancă pentru casă, cumpărăm mâncare să mâncăm cu toții, ne cumpărăm haine, mergem pa-pa în vacanță. Nu am omis jucăriile, cărticelele, spectacolele și alte lucruri pe care i le iau ei, dar nici nu le-am mai scos în evidență. Și mi s-a spus că exagerez atunci când îi spun unui copil de doi ani jumate de bancă și facturi, chiar dacă îi explic pe limba ei. Ei, mie mi s-a dovedit că așa înțelege și reacționează mult mai bine.
Și după ce o iau în brațe atunci când îmi cere asta înainte de plecare, după ce îi explic de ce plec, după ce o giugiulesc două minute și îi spun că mă întorc acasă și ne vom juca atunci, nu-mi mai las copilul plângând. Ea mă mai întreabă încă o dată ”apoi vii acasă, da, mami?” Eu o asigur că așa este, îmi zice pa și își vede de joacă. Și dacă am cum să mă întorc repede de la muncă îi spun că mă întorc repede, dacă nu, în niciun caz nu o păcălesc.
Și pentru că mereu m-am ținut de cuvânt atunci când am zis că mă întorc repede și pentru că zece minute au fost zece minute, nu două ore, așa am putut să stabilesc reguli și pentru ea. Mai stăm la locul de joacă zece minute, înseamnă că atât stăm. Dacă îi spun că în cinci minute mergem la somn, păi chiar asta facem. Bine, nu știe ea ce înseamnă exact zece minute, dar eu știu. Și îi spun și ei.
Un alt lucru care mi s-a părut important a fost să răspund la întrebarea ”de ce?” încă de pe vremea când nu știa să vorbească. Eu una accept multe lucruri, accept să fiu contrazisă oricând și recunosc dacă greșesc. Tot ce trebuie să faci este să-mi expui argumente pertinente. Dacă prin argumente mă convingi că greșesc și tu ai dreptate îți și mulțumesc. Așa că am decis să-i spun și copilului de ce. De ce orice. De ce, de exemplu, trebuie să mergem la nani acum. Pentru că e târziu și, oricât de mult mi-ar plăcea și mie să mai stăm să ne jucăm, ne culcăm acum, ca sa ne odihnim. Altfel vom fi obosite și nu ne vom simți bine. Și deja a văzut singură (desigur, i-am explicat și eu) că atunci când e obosită nu se simte bine, e agitată și plânge.
Și poate cel mai important lucru pentru mine este să recunosc când greșesc față de copil și să-mi cer iertare. Normal că nu sunt o mamă perfectă și mai și greșesc. Normal că mi se întâmplă și mie să-mi ies din fire și să mai ridic tonul câteodată. Dar am grijă să recunosc că am greșit și să-mi cer scuze. Și nu-mi cer scuze doar pentru greșelile mari, îmi cer scuze și pentru cele mici. Pentru mici gesturi. Atunci când călcăm pe cineva pe picior în tramvai, ne cerem imediat scuze. Dacă din greșeală dai peste copil (că doar, na, e mereu printre picioarele tale), de ce să nu-ți ceri scuze? Îmi amintesc că prima dată când am dat peste ea și mi-am cerut scuze i s-a părut foarte amuzant. A râs cu gura până la urechi. Nu m-am gândit vreodată că mi se va părea așa amuzant să-mi cer scuze. Dar a fost. Și am fost uimită, la un moment dat a început și ea să-și ceară scuze. Pentru diverse. Am fost încântată, tare încântată.
Să-ți ceri iertare față de copil mi se pare o formă de respect față copil. Să recunoști că greșești și să recunoști că, deși ești adult, mai faci și erori, e o modalitate de a-ți învăța copilul să-și recunoască greșelile la rândul lui. De ce în fața străinilor ne cerem scuze pentru te miri ce și în fața copilului nu? Până la urmă copilul e cea mai importantă persoană din viața noastră de mame. De ce să nu-i arătăm respectul cuvenit?
Și da, am generalizat ideea asta. Pe cât posibil. Ce ție nu-ți place altuia nu face se aplică și pentru copilul meu. Mai ales pentru copilul meu. Dacă mie ca adult nu-mi plac o mulțime de lucruri, de ce copilul ar trebui să le accepte? Doar așa pentru că e copil și pot eu să mă impun? Mi se pare absurd. Așa că, în ciuda faptului că mi se spune că e prea mică și nu înțelege un milion din lucrurile pe care i le spun, consider că respectul față de copilul meu e foarte important. Așa că motivul pentru care de cele mai multe ori îmi tratez copilul ca pe un adult este chiar respectul față de copilul meu.
Pingback: Crizele de furie și de plâns. Ce facem cu ele - Frici de mămici
Si eu fac la fel cu puiutul meu
Credeam ca sunt singura .Ma bucur sa mai aud ca si alte mame procedeaza asa.Eu sunt o mama singura iar copilul meu pt mine este totul.
Foarte bine zis si foarte corect. Si eu procedez la fel si mi se pare ca au efect foarte foarte bun toate lucrurile în parte. Si mie imi zice multumesc cand ii dau ceva si tot asa i s-a parut amuzant cand mi-am cerut scuze
Foarte frumos, ma regasesc în acest articol.:*