De ce mă bucur când copilul meu spune ”NU”

Da, vorbesc foarte serios. Mă bucur că fetița a mea a învățat să zică ”Nu”. De ce? Pentru că eu am avut nevoie de prea mulți ani de zile pentru a învăța să spun nu. De fapt, ca să fiu și mai sinceră, încă nu am învățat să spun acel nu hotărât de fiecare dată când este nevoie. Și am 32 de ani.

Știu, poate sunt imatură, nu suficient de hotărâtă, poate prea sensibilă sau, de multe ori, prea slabă. Dar nu îmi doresc asta și pentru copilul meu. Nu, vreau să fie puternică, hotărâtă și să spună ”nu” de fiecare dată când ea simte să spună ”nu”.

Și chiar dacă nu-mi convine de multe ori refuzul ei, fac tot posibilul să-i respect decizia. Bineînțeles, atunci când sunt 5 grade afară și ea spune că nu vrea să-și ia geaca pe ea, nu prea am cum să-i respect decizia și încep să-i explic și să o conving. Dar de cele mai multe ori îi respect nu-ul.

După ce am dat-o la grădiniță mi se spunea că este cel mai cuminte copil din grupă, poate chiar din grădiniță. Și pe vremea când mi se spunea asta, de fiecare dată când o luam seara acasă, jumătate de oră urla. La propriu, nu exagerez cu nimic. De ce? Pentru că era prea cuminte acolo. Și ea nu era așa de fapt. Mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama ce se întâmplă și eram îngrijorată ca naiba. Ce-i fac copilului de plânge în halul ăsta? Nu-i făceau absolut nimic. Ba dimpotrivă, toată lumea se purta frumos cu ea.

Dar se temea să refuze ceea ce nu-i plăcea. Mă uitam pe camerele video și o vedeam retrasă și acceptând lucruri pe care în mod normal nu le-ar fi acceptat. De exemplu, nu-i plăcea să fie luată în brațe de oricine. Deloc, mai bine zis. În afară de mami și tati nu permitea nimănui să o ia în brațe. Dacă insistai după ce spunea nu, începea să plângă sau te împingea. (acum s-a mai schimbat. are niște criterii numai de ea știute după care le permite și altora să o ia în brațe). Dar la grădiniță nu spunea nimic. Se lăsa luată în brațe, deși vedeam clar că nu-i convine. Și mi-era ciudă. Mi-era ciudă pentru că o simțeam neajutorată. Și mă durea al naibii când mă gândeam ce o fi în căpșorul ei mic când acceptă lucruri care nu-i sunt pe plac. Probabil teamă.

Și tocmai din motivul ăsta am încurajat-o să spună ”nu”. Deși acasă îl tot spunea. Mi-am asumat riscul să o încurajez să spună nu și la lucruri la care eu mi-aș fi dorit să spună ”da”, dar era evident că nu erau pe placul ei. Am încurajat-o să spună nu și atunci când se mârâia că nu-i convine ceva. I-am explicat clar că dacă nu vrea ceva trebuie să spună ”NU”, nu să se mârâie, pentru că cu mârâitul nu rezolvă nimic. Și i-am dovedit că nu obține nimic cu mârâiala. Ei bine, a înțeles. Deși are doi ani jumate, a înțeles.

Acum am ajuns la concluzia că am făcut foarte bine. Chiar dacă nu-ul ei este mult mai hotărât și față de noi. Și nu întotdeuna pe placul nostru. Nu prea îmi convine când spune nu la mâncare, de exemplu. Dar dacă spune nu i-l accept, chiar dacă fac eforturi în sensul ăsta. Nu vrea să mănânce acea mâncare? Ok. Poate nu îi place. Nu vrea să mănânce deloc? Ok. Poate nu-i este foame acum. O să vrea cu siguranță ma târziu. Și vrea, rupe farfuria în două la următoarea masă.

Cred că am făcut bine pentru că acum nu mai urlă după ce o iau de la grădiniță. Îmi povestește ce a făcut în ziua aia. Sunt fericită că e entuziasmată. Nici când e foarte obosită nu mai face acele crize care mă speriaseră groaznic.

Și, întâmplarea a făcut să port o dicuție cu educatoarea. Din vorbă în vorbă mi-a spus că de ceva vreme Sophie refuză ceea ce nu-i place. Și destul de hotărât. Și spune și ”lasă-mă în pace”, chiar răstit dacă simte nevoia. E în continuare un copil liniștit. Dar care spune ”nu” și care are grijă să știi că nu vrea un anume lucru sau că nu-i place un anume lucru.

Și MĂ BUCUR!

Și cred că este responsabilitatea mea ca părinte să o învăț să refuze un lucru atunci când se simte inconfortabil cu acel lucru. Să știe că dacă simte să spună nu, atunci trebuie să spună nu. Da, acum la 2 ani jumate o învăț asta. Eu cred că nu este prea devreme. Și mi-e clar că degeaba aș încerca să-i dau lecții de viață mai târziu, să-i spun să facă așa cum simte în viață, dacă acum, când este în plină formare și când este un burețel care absoarbe tot, nu îi arăt că deciziile ei sunt respectate.

Și fac asta cu speranța că într-o zi va ști să spună nu atunci când trebuie. Să spună nu tentațiilor atunci când va ști că nu e bine, să răspundă cu nu celor insitenți care vor încerca să o convingă că ceea ce simte nu e bine. Să spună nu. Cu riscul de a-i dezamăgi pe alții. Poate sună cumva egoist, dar perfer să-i dezamăgească pe alții cu nu-ul ei decât să fie ea dezamăgită și să sufere pentru că nu a avut puterea să spună nu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *