Dreptul copilului la cele 5 minute
Dreptul copilului la cele 5 minute sau încă o postare despre respectul față de copil. Asta pentru că eu cred în dreptul copilului de a fi respectat și în obligația părintelui de a-și respecta copilul.
Noi, părinții, avem mereu impresia că știm ce e mai bine pentru copil, că modul nostru de a gândi este unul matur și, în consecință, avem argumente întemeiate atunci când îi cerem ceva copilului. Tot ceea ce facem noi este pentru binele lui, iar el, micuțul, cumva, ca prin minune, ar trebui să știe lucrurile astea. Pentru că așa spunem noi. Ei bine, eu nu cred că este așa, trebuie să-i dovedim că noi îi vrem binele, să înțeleagă binele pe care i-l dorim.
Respectul meu față de copil se bazează pe un principiu de bază, unul despre care eu îmi permit să spun că e sănătos. Orice lucru pe care îl eu consider un abuz este un abuz și pentru copil. Să spunem că în momentul în care tu faci ceva care îți place, sau despre care crezi că trebuie făcut, cineva îți spune că trebuie să încetezi acum, exact în clipa asta. Iar în caz contrar, dacă începi să spui și să argumentezi că trebuie să terimini x sau y treabă, te ia pe sus, împotriva voinței tale. Ți s-ar părea un abuz? Eu cred că da. Mie una cu siguranță mi s-ar părea. Și am convingerea că și copilului meu i se pare la fel. Chiar dacă motivul meu este unul întemeiat. Că trebuie să mănânce, trebuie să doarmă, trebuie să facă lucruri pentru binele lui. Dar, pentru el, binele lui în acel moment este să facă acel lucru care lui îi face plăcere sau pe care îl consideră necesar.
Da, trebuie să doarmă, trebuie să mănânce, trebuie să plecăm de la locul de joacă acum, nu peste două ore când va fi deja prea târziu pentru că va fi extrem de agitat, și epuizat, și flâmând și eu voi fi întârziat deja cu mult la muncă. Dar, dincolo de astea, trebuie să dau importanță și la ceea ce vrea el. Este copilul meu. Îl respect pentru că îl iubesc. Așa că eu îi înțeleg dorința de a mai face acel ceva. Fie că vorbim de un joc, de un desen abstract pe care mă grăbesc să-l numesc măzgăleală, de făcut personaje din plastlină sau mai știu eu ce. Scopul meu nu este să-i demonstrez cu orice preț că trebuie să facă așa cum spun eu și că eu am dreptate. Scopul meu este să mă asigur că mâna de om care acum își formează personalitatea știe că îi sunt respectate dorințele și că aud ceea ce spune. Că nu trec pe lângă urechea mea cuvintele ei ca și cum nici nu ar exista. Nu, o ascult, mă pun în locul ei, o înțeleg. Și sunt sinceră. Îi spun exact ceea ce cred: că am înțeles ceea mi-a spus; că știu că vrea să se mai joace, dar trebuie să mergem și la somn, pentru că altfel va fi foarte obosită și nu se va simți bine. Și tocmai pentru că înțeleg cât de mult își mai dorește să se joace, se mai joacă încă cinci minute. Apoi vom merge.
Nu a mers din prima regula celor cinci minute. Nu știu nici dacă din a doua. Dar acum funcționează de minune. Ba chiar într-un mod uimitor. Atunci când nu i se pare foarte important un lucru, acceptă să facă ceea ce o rog exact atunci. Dacă în schimb își dorește foarte tare să continue, îmi arată mânuța și îmi spune: ”mami, mai stau așa. Ținți.” Și mai stă ”ținți” minute. Dar apoi face așa cum am rugat-o.
Da, nu e întotdeauna așa. Sunt multe dățile în care, așa tipicară cum e, trebuie neapărat să tremine ce face. Și eu aduc în discuție regula celor cinci minute, pentru că nu o mai pot desprinde de activitatea ei. Îi spun: ”mami, eu am înțeles că trebuie să tremini, dar trebuie să mergem și la somn, pentru că vei fi obosită și nu o să te mai simți bine. Mai stăm cinci minute, termini și apoi mergem”.
Și când aud ”bine, mami” îmi crește inima 🙂
Mereu funcționează. Și cred eu că se întâmplă asta tocmai pentru că nu am recurs la a o lua cu forța, i-am arătat că o înțeleg, că e important pentru mine ceea ce își dorește ea. Și i-am explicat că și ceea ce o rog eu să facă este important pentru ea. Iar ea a înțeles, așa micuță cum e.
Alternativele la asta sunt ori să iei copilul pe sus, ori tu să zici, hai, de o sută de ori și el să plângă că vrea să mai stea. Nici una și nici cealaltă nu-i dovedește copilului că tu îl înțelegi și că respecți dorințele lui.
Și eu asta consider că înseamnă respect pentru copil. Să trecem peste faptul că este atât de mic. Mereu va fi pentru noi un copil și mereu vom crede că știm ceea ce este mai bun pentru el și vom acționa în consecință. Dar, de cele mai multe ori (nu vorbim aici de cazuri extreme când e vorba strict de siguranță, acolo nu încape tocmeală, ci doar explicații), cel mai bine pentru el este să fie înțeles și să știe asta. Să știe că el este important pentru noi, că dorințele lui sunt importante. Pentru că sunt!