Nu credeam să mi se întâmple

V-am tot povestit episoade în care am fost indignată, șocată, revoltată de diverse atitudini, comportamente și reacții ale unor adulți față de copii. V-am spus că nu mai suport să mai aud pe cineva că îi spune Sophiei ”e rușine să”, ”râde x dacă”, că încerc pe cât posibil să fiu calmă atunci când cineva încearcă să-mi educe copilul și, culmea, o face într-un mod cu care eu nu sunt deloc de acord, că nu mi se pare normal ca străinii să nu respecte copiii și intimitatea lor permițându-și să se comporte cu ei ca cu niște jucării. Ce să mai, am tot înșirat diverse comportamente cu care nu sunt de acord, unele mă întristează, unele mă lasă fără replică, unde mă revoltă și iau atitudine. Am trăit de toate și nu puține. Mă întrebasem de atâtea ori de ce naiba nu mai evoluăm și noi.

Ei, dar de data asta vă povestesc cum am fost plăcut surprinsă. Atât de uimită am fost încât am rămas fără cuvinte.

Am ieșit din casă să duc gunoiul la ghenă,  fac fix doi pași, e ghena lipită de peretete bucătăriei noastre, știm mereu când cineva aruncă gunoiul și aproape putem ghici și ce conține, după zgomot. Neimportant… Deci, am ieșit și Sophie tiptil în spatele meu.  Pe terasa de la ghenă, vecinul fuma o țigară și butona telefonul.

Ne-am salutat, a salutat-o și pe Sophie. În timp ce purtam o conversație – trei vorbe, nu cine știe ce- pornită de la faptul că urma să ieșim în parc, la joacă, Sophie s-a apropiat de marginea terasei să vadă porumbeii. Desigur, terasa este ca orice balcon, are o margine cam cât Sophie de înaltă. Eram lângă ea, dar vecinul instinctiv s-a apropiat într-o fracțiune de secundă și i-a spus să se dea înapoi că este foarte periculos. Era, nu zic nu. Stăm la etajul 9. Dar și eu eram lângă ea, atentă la ce face. Am înțeles perfect reacția lui, nu o singură dată am avut impulsul de a reacționa când se lovea câte un micuț prin parc, dar îmi dădeam seama că părintele este lângă el, deci mă opream. E o chestie instinctivă de părinte. Cred…

Ei bine, și vecinul meu a realizat că eu eram lângă Sophie. Imediat după ce a avertizat-o, s-a retras și și-a cerut scuze. Și nu numai că și-a cerut scuze, mi-a și explicat că el trăsare când e vorba de înălțime și a fost o reacție instinctivă, îi pare rău. Vă mărturisesc că am fost complet surprinsă. Nici măcar nu mi se păruse că a făcut ceva greșit.

Perfect normal comportamentul lui, știu. Dar am ajuns să mi se pară extraordinar din simplul motiv că mie una nu mi s-a mai întâmplat să-și ceară cineva scuze pentru că i-a spus copilului meu ce să facă, în cazul ăsta ce să nu facă, deci să-l educe, cu mine acolo.

Vă spun, mi-a făcut ziua mai bună. O întâmplare banală poate, o atitudine pe care ar trebui să o întâlnim la tot pasul, trăim în 2016, avem acces la informație din plin, vrem să ne creștem copiii altfel, mai bine. Totuși, este prima dată când mi se întâmplă în acești trei ani de când sunt mamă. Ajunsesem să cred că eu sunt în lumea mea, o ciudată. Și ca mine doar vreo câțiva. Ei bine, se pare că nu, suntem mulți. Sper că din ce în ce mai mulți. There is hope!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *