Suferința Sophiei

Eram în bucătărie, Sophie cu taică-su în camera. Aud la un moment dat cum începe să plângă în hohote, așa deodată. Mi-a stat inima din bătaie, am crezut că s-a întâmplat ceva grav, am lăsat ce făceam, într-o secundă eram lângă ea. Îl văd pe ta-su calm, pe ea plângând aproape cu sughițuri. Nu înțelegeam nimic. Mă uit la el, nimic. Întreb.

-Mami, ce ai pățit? Ce s-a întâmplat?
-… plânsete și suspine
-Ce s-a întâmplat, mă, spuneți-mi și mie!
-Mami, l-am intlebat pe tati de ce nu sunt si eu in poza aia si mi-a zis ca eu nu elam atunci. (Si dă-i în continuare cu suspine de ți se rupea inima uitându-te la ea)

 

poze_us
Nu era prima dată când am văzut-o supărată pe tema asta, dar fiind mai mică până acum, suferința provocată de faptul că nu era și ea în pozele noastre de la nuntă și de la civilă nu fusese așa mare. Buun, ce să îi spun acum? Că adevărul i-l spusese ta-su și mai rău a rănit-o. Pentru ea toți trei suntem un tot, un întreg, ea e cea mai fericită când suntem trei, nu concepe altfel. Nu concepe că întregul ăsta nu a fost mereu un întreg așa cum îl știe și cum îl simte.

Sinceră să fiu, aproape că mi-a venit să râd când mi-a spus de ce e supărată, mai mult pentru că mă speriasem foarte rău și asta era un soi de ușurare, chit că eram și eu șocată de felul și intensitatea sentimentelor ei . Nu am râs. Mi-am dat seama că ar fi tembel din partea mea să fac asta. Râdeam de suferința copilului. Că așa avem noi adulții ăștia obiceiul să minimalizăm problemele și suferințele copiilor. Dar ei micuții trăiesc intens toate astea. Iar faptul că noi nu conștientizăm importanța problemelor lor, felul cum ei le resimt,  îi rănește de cele mai multe ori. Cum ar fi ca tu să plângi, să simți că ți se rupe inima și să vină cineva să râdă de tine? Nu prea te-ai simți înțeles, nu? Ei bine, nici ei. Și se presupune că tu ești adult și poți înțelege lipsa de empatie din partea celorlalți, dar copilul tău se așteaptă ca tu să fii empatic cu el. Se așteaptă ca tu, părintele lui, să-i înțelegi suferința și să acționezi în consecință. Căci, până una alta, el doar pe tine se poate baza.

Bun, nu-i de râs, nu am râs. Mititica chiar suferă pe tema asta. Am luat-o în brațe, o simțeam cum suspină. De mințit nu o mint, adevărul spus de ta-su o rănea, trebuia să zic ceva. Repede. Și am zis:

-Mami, erai și tu acolo cu noi. Uite, erai aici în inimile lui tati și mami.
-Unde, mami?
-Uite aici, dar tu nu te vezi că erai tare micuță și ascunsă la noi în inimioare. Apoi ai crescut la mami în burtă și te-ai făcut mai mare.
-Uite, tati, elam aici.

Îmi pare rău că nu i-am făcut o poză când a zis asta. Trebuia să păstrez pentru totdeauna imaginea aia și nu doar în mintea mea. Liniștea și mulțumirea de pe fața ei plânsă erau ceva de neimaginat. Niciun adult nu poate avea expresia aia atât de sinceră, de evidentă, de expresivă.  Atunci aproape că mi-au dat și mie lacrimile.  Nevoia asta a ei de a se ști parte dintr-un întreg o simt încă și eu, deși am 33 de ani. Gândul că vreodată în viața asta din nu știu ce motiv (la care nici măcar nu îndrăznesc să mă gândesc) nu vom mai fi un întreg este unul nimicitor și pentru mine. Îl alung imediat. Și apoi îmi dau seama cât de norocoasă și binecuvântată sunt. Întregul meu este fericirea mea. Pură.

us

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

6 comentarii la „Suferința Sophiei

    • 22 iulie 2016 la 14:00
      Permalink

      Merci! Se pare ca si ei i-a placut 🙂

      Răspunde
  • 21 iulie 2016 la 17:17
    Permalink

    Povestioara noastra cu rama foto cu poza mamei si a lui tati pe care o lua în mana decat a inceput sa paseaasca. N-a plans niciodata pt ca eu zic ca este o fetita puternica, dar cand a început sa vorbeasca, la întrebarea ei” Dar eu unde eram?”, n-a înțeles raspunsul „Tu nu erai pe atunci!” si tot intrebandu-ma „I-am zis ca la mami în burtica”. Si acum de 1 an în viata noastra a aparut si fratiorul ei, acum când ea rama cu poza zice singura „Eu si Casi eram în burtica la mami”. Ei nu-si concep viața fara noi.

    Răspunde
  • 21 iulie 2016 la 23:20
    Permalink

    Da, dar chiar si atunci cand ea „nu era inca” era in sufletele voastre 😉 Era in voi, ea este „floarea” care a rasarit din voi. Ce puiut dulce si cu sufletel sensibil aveti. Este o comoara ! :*

    Răspunde
  • 22 iulie 2016 la 13:54
    Permalink

    In povestile citite la waldorf si in programa waldorf, exista povestea zilei de nastere… Foarte frumoasa si foarte ” elucidatoare”…. Si sarbatorirea zilei de nastere a unui copilas din grupa te lasa in lacrimi si in beatitudine 2 zile dupa ☺️… Cauta sa i-o citesti … Pe ai mei i-a ajutat foarte mult…. Mai ales ca in jurul varstei de 4-5ani apare episodul cu moartea ?…. De ce moare , noi murim , tu o sa mori mami ?!!! Si tot asa… Multe noduri in gat … In urma discutiilor intainse pe vreo 2-3 luni , fetita mea a ajuns la concluzia , ca ea cand o sa moara , sta 2 zile prin cer cu ingerasii si apoi se intoarce tot la mine ????… Acum au inteles ca totul moare pentru a evolua, si pt a se transforma in ceva mai bun ( ext : pupa de fluture, frunzele, etc )

    Răspunde
    • 22 iulie 2016 la 13:58
      Permalink

      Da, la discutia despre moarte nu am ajuns inca, nu imi este deloc clar deocamdata cum sa port discutia asta. Merci de idee 🙂

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *