Anul în care totul e suficient

Îmi amintesc cum era viața mea înainte să renunț la jobul de corporație, acel job care implica mersul zilnic la birou, de la 8-9 dimineața, la 17-18 seara. Asta era înainte de pandemie, când cei mai mulți oameni chiar mergeau fizic la muncă.

Îmi amintesc că trăgeam zilnic de mine, în fiecare dimineață. În unele dimineți apucam să duc copila la grădi, în altele nici nu o vedeam la față, o ducea bărbatul.

Apoi ajungem la muncă, într-un mediu în care nu simțeam nicio mulțumire, nicio împlinire, nicio apreciere. La momentul respectiv, era un mediu foarte toxic de lucru. Aveam să descopăr mai târziu că, inconștient, susțineam acea toxicitate, dar asta este o altă poveste, și mai lungă.

În zilele acelea, tot ce visam era să pot să petrec mai mult timp cu copilul. Să am timp să citesc o carte și să-mi îngrijesc florile. Să nu mai fiu mereu într-o goană nebună.

S-a întâmplat că am avut o cădere și am decis că viața mea nu poate continua așa, motiv pentru care mi-am promis că voi petrece mai mult timp cu copilul. Nu voiam să-i ratez copilăria din cauza haosului pe care-l numeam viață.

În acele zile, mi-am spus că voi căuta o colaborare care să-mi permită să stau acasă și să am grijă de copilă, fără afterschool-uri sau bone. Îmi ziceam că ar fi minunat măcar să câștig cât să putem plăti din venitul meu banca. Atât.

S-a întâmplat că am obținut un pic mai mult decât acel venit pe care mi-l propusesem. Și eram acasă cu copilul. Puteam să o duc la școală, să o iau de școală, să stau cu ea în parc. Să mâncăm la prânz, să facem teme împreună.

Apoi am căutat o colaborare mai bună. Și a venit și ea. Parcă nu eram suficient de valoroasă în contribuția veniturilor din familia noastră. Nu era suficient de bine, deși era fix ce spusesem că îmi doresc.

Apoi mi s-au mai propus niște proiecte. Le-am acceptat. Părea că mai mult e mai bine.

Doar că, între timp, uitasem de unde am plecat. De la dorința mea de a sta cu copilul acasă, unde am mai mult timp pentru ea și pentru mine. Și iarăși, în ideea că mai mult e mai bine, am pierdut esențialul.

Între timp proiectele au venit, au plecat… Mi-a fost teamă mult timp că nu ne vom descurca. Și că ideea asta de a o lua de la capăt la aproape 40 de ani, că mi-a venit mie să-mi urmez visurile, poate că e naivă, copilărească, imposibilă.

Dar am stat și m-am gândit bine la finalul anului trecut. Și am derulat ultimii ani și am văzut așa:

Și mi-am amintit că în anul I de facultate, când m-am angajat, aveam salariul foaaarte mic. Pe vremea aia 2 milioane și 800. Era încă pe vremea când banii puțini se numărau în milioane, nu se tăiaseră zerourile. Atunci visam să am măcar 10 milioane salariul. În nu foarte mult timp, l-am avut 12 milioane. Apoi mi-am dorit 20. Apoi 30. Apoi 40… Și tot mai mult. La fiecare sumă obținută eram bucuroasă. Dar nu pentru lung timp. Pentru că parcă tot nu era suficient.

Inițial, am stat cu chirie, împărțeam un apartament cu o prietenă. Stăteam cu bărbatul, care pe vremea aia nu-mi era încă soț, într-o cameră dintr-un apartament cu două. Apoi am avut tot apartamentul ăla pentru noi. Apoi ne-am luat apartamentul nostru. A fost bine o perioadă, apoi am născut și a devenit prea mic. Apoi am vrut o casă, dar când a fost chiar să o luăm, mi-am dat seama că nici casa aia nu va fi suficientă. Am renunțat.

La început mergeam cu RATB. Câteodată, de la un salariu la altul nu-mi ajungeau banii de bilete. Apoi îmi luam în fiecare lună abonament. Apoi mi-am dorit o mașină. Am avut o mașină. Apoi o mașină mai bună…

La început, mergeam în vacanțe cu trenul, apoi cu mașinile prietenilor. Era un vis să mergem cu mașina noastră. Când am mers cu mașina noastră, căutam cazare ieftină, mai făceam compromisuri și la masă. Apoi, ne-am permis cazare mai bună și restaurante. Dar nu mai era bine în țară. Am plecat și din țară, am văzut câteva orașe din Europa. Ce frumoase! Dar ce bine ar fi dacă am vedea și Asia, și Africa… Uite câți oameni merg în vacanțe exotice!

Acum ceva vreme, aveam 3 joburi simultan și orice fărâmă de timp era un vis. Apoi am avut un singur job, dar timpul tot nu-mi ajungea. Apoi, am renunțat și la jobul ăla, mi-am luat o colaborare. O vreme, timpul mi-a ajuns. Dar, cumva, de la punct iar s-a împuținat. În unele zile parcă se și evapora. Tot insuficient mereu.

La un moment dat, mi-am dat seama că ceea ce fac pe plan profesional nu mă împlinește. Ce bine ar fi dacă mi-aș da seama ce anume mi-aș dori să fac cu adevărat! Și am aflat. Iar ziua în care mi-am luat curajul să fac primul pas a fost un vis frumos. Ce bine ar fi dacă m-aș putea înscrie la mai multe cursuri, să știu mai bine, să știu mai mult, să mă cunosc și pe mine mai bine. Am făcut și asta. Dar cu cât știu mai mult, cu atât parcă sunt și mai multe pe care nu le știu. Parcă oricât aș învăța, tot nu-s suficient de bună și de bine pregătită. Nu-s suficientă.

Am citit zilele astea o carte, se cheamă Sufletul Banilor, de Lynne Twist. Și în ea am găsit trei mituri mincinoase care ne mănâncă viața și m-am regăsit așa de mult în ele:

1. Nu există suficient pentru toată lumea, deci trebuie să fim mereu în competiție unii cu ceilalți.
2. Mai mult e mai bine.
3. Așa stau lucrurile și noi nu avem ce face.

Am plâns la cartea asta, m-a atins foarte tare din multe puncte de vedere. Dar foarte mult am rezonat cu ideea ei principală, aceea că este suficient din toate pentru toată lumea, atât timp cât ne dăm seama că puterea e la noi și nu suntem niște victime.

Aceeași idee, dar spusă cu alte cuvinte, am regăsit-o și mi-a plăcut mult și la finalul filmului Don’t look up. Da, acest film atât de controversat, dar care ne oglindește atât de bine în lăcomia noastră. La finalul filmului și, practic al lumii, când toată lumea știe deja că va muri, unul dintre personaje spune: ”Aveam totul…”

Și, dacă ne gândim la începutul pandemiei, când mulți dintre noi eram de-a dreptul îngroziți și-n atacuri de panică, a fost o replică ce se viralizase: ”Eram fericiți și nu știam”.

Am uitat de replica asta care a avut atât de mare impact la momentul ăla, uităm zilnic să fim recunoscători pentru ce suntem, cum suntem și ce avem.

Suntem într-o goană continuă pentru mai mult, căci ni se pare că niciodată nu e suficient și așa e lumea în care trăim.

Anul ăsta, mi-am propus ca munca mea cu mine să continue, dar dintr-o altă perspectivă. Aia în care îmi pornesc acțiunile dintr-un loc în care totul e suficient. Ce avem e suficient, cum suntem e suficient, ce suntem e suficient. Anul ăsta vreau să fiu suficientă. Doar să fiu. Cât de mult voi putea. Ceea ce vă doresc și vouă. Cât de mult veți putea.