Când te uiți la copilul tău, ochii tăi ce-i spun?

Realizez pe zi ce trece, în procesul meu terapeutic, dar și în lucrul cu alți oameni, că îmi este și multora dintre noi ne este greu să ne vedem importanți în viețile noastre. Ce înseamnă asta?

Păi înseamnă că ne este greu să ne dăm timp, pentru că mereu orice altceva este mai important decât timpul nostru.

Înseamnă că ne este greu să punem limite și să spunem răspicat care ne sunt nevoile, pentru că ne este teamă să nu deranjăm, să nu supărăm, să nu fim ”certați”, criticați. Sau, pentru că am învățat, că oricum nimeni nu ne ascultă nevoile, nimănui nu-i pasă. Ne este greu să oferim spațiu în existența noastră nevoilor noastre.

Ne mulțumim cu resturi și firimituri. Începând de la resturile de la micul dejun ale copiilor și familiei, până la resturile de timp și energie pe care ni le acordăm. Ne mulțumim cu resturi și firimituri de la viață în general. Pentru că, nu-i așa, cine suntem noi să ne bucurăm pe deplin de tot ce viața asta are să ne ofere?

Ei bine, lucrând eu așa și învățând, strop cu strop, un pas înainte, trei înapoi să devin mai importantă în viața mea, am mai conștientizat un lucru. Eu câtă importanță îi dau copilului meu? Când o văd, o văd pe ea cu adevărat? Așa cum este în realitate, adică centrul universului meu?

Pe mine una mă ajută mult oglinda asta care este copilul meu.

Am stat o perioadă și m-am observat. Pornind fix de la întrebarea asta: eu când mă uit la copilul meu, ochii mei ce-i spun?

Am realizat că nu prea îmi vedeam copilul cu iubire, ci mai degrabă cu teamă, cu nevoie de a deține controlul și de a schimba lucrurile ”în bine”.

Am realizat că atunci când îmi văd copilul, în loc să-mi sclipească ochii de bucurie și de iubire, așa cum simt cu adevărat pentru copila mea, de fapt, observ ce trebuie să schimb sau să previn ceva. Și, în loc să o învălui cu iubire și căldură sufletească, încep:

-Aouleu, e frig, ia ceva pe tine!
-Off, uite, ai ochii roșii, iar ai depășit timpul la ecrane!
-Lasă-mă acum, te rog! Sunt foarte ocupată!
-Nuuu, te rog, ai grijă pe unde calci, nu vezi că sunt toate astea împrăștiate pe jos!
-Hai, hai, te rog, mișcă-te mai repede, iar întârziem!
-Nu, nu intra încălțată! Abia am spălat pe jos!
-Vai de mine, ce e în camera asta!? Nici nu ai pe unde păși!

Nu mai continui. Dar am o listă luuungă din spatele căreia nu îmi mai văd copila cu sclipire de bucurie și iubire în ochi.

Copiii, ca și noi de altfel, au nevoie să știe că sunt văzuți, că sunt importanți, apreciați și iubiți. Exact așa cum sunt, doar pentru că sunt și atât.

Ei au nevoie de acel prim lucru pe care îl văd în ochii noștri și pe chipul nostru. Fie dimineața când îi trezim, fie când vin de la școală, fie când ne întoarcem de la muncă, atunci când intrăm la ei în cameră sau ei la noi în cameră. Au nevoie ca acel prim lucru pe care îl văd în ochii noștri să fie bucurie și iubire.

Un copil poate fi devsatat atunci când ochii în care caută căldură și bucurie nu se luminează în prezența lui” – Gabor Mate.

Conștientizând asta, mi-am propus să fac pur și simplu un exercițiu.

Mi se pare trist că trebuie să exersez iubirea pentru copilul meu, dar, deși o iubesc ”cât tot universul și dincolo de el” (cum ne facem noi declarații de dragoste), deseori, nu asta reiese și din comportamentul meu.

Așadar, exersez. Pur și simplu respir, îmi golesc mintea pentru o clipă și îmi caut iubirea în inimă. Și de acolo mă uit la copila mea. Și așa o văd mai întâi frumoasă, bună, caldă, îi văd copilăria și inocența. O iau în brațe sau o pup. Sau îi spun ceva frumos, din inimă. Mă bucur pur și simplu să o văd.

Și da, poate apoi îi spun și să-și pună bluza pe ea, că e frig afară. Sau o întreb dacă a mâncat la școală. Sau ce altceva oi mai avea eu de spus. Dar toate astea vin dintr-un alt loc. Nu mai vin din încrâncenarea aia cu care vrem să schimbăm lucrurile, din starea în care nu ne vedem copiii așa cum sunt ei, frumoși și buni.

Îmi iese mereu? Ei, nah! Nu, nu îmi iese. Dar eu continui să exersez.

Și mă ajută să exersez asta și cu mine.

Când mă uit prima dată în oglindă dimineața, în loc să mă uit că am fața pătată și parcă și mai multe riduri, mă uit cu iubire și acceptare la mine. Aproape că mă iau în brațe în oglindă.

Când mă simt copleșită de câte lucruri am de făcut sau de emoțiile mele, îmi dau voie să fiu. Fără să mă critic, ci doar uitându-mă la mine ca la o ființă importantă care are nevoie de blândețe și căldură.

Asta îmi iese mereu? Ei, aș! Nuuu, mi-e mult mai ușor să-mi văd ridurile, celulita, kilogramele în plus, ce nu pot să fac, ce nu-mi place la mine. Mi-e mai ușor să mă critic decât să mă iubesc.

Dar nu mă las. Exersez, exersez, exersez.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *