Dacă știi teoria, practica de ce nu merge? Povestea furiei și neputinței mele

Te trezești de dimineață, nici nu știi cum te cheamă și nici ochii nu ți se deschid, iar copilul deja e mofturos că nu-i place micul dejun, bărbatul că nu-și găsește cămașa, tu nici măcar n-ai apucat să faci pipi și nici nu știi cum să termini cu toate mai repede, ca să poți și tu să lucrezi.

Ca prin minune (căci chiar dacă nu realizezi, ești o minune), reușești să le faci pe toate, să-i dai bărbatului ce are nevoie, să le pui micul dejun amândurora și chiar să faci pipi. Zici că măcar o cafea să-ți faci înainte de a te apuca de treabă. Pui, faci cafeaua, în timpul ăsta mai și strângi un pic în bucătărie. Îți iei cafeaua, te așezi să lucrezi.

Dar… surpriză! Fix atunci copilul are nevoie de tine, că nu înțelege ce-i spune doamna la școala online. Respiri, înghiți, te ridici, ți s-a dus naiba ideea, dar mergi să vezi ce nevoie e de tine. Reușești să-ți stăpânești nervii care deja sunt acolo, clocotesc. Îl ajuți pe copil, te duci înapoi, să bei măcar o gură de cafea, care deja s-a răcit, și să faci ce aveai de făcut. Încerci să îți dai seama ce urma să faci și începi. 5 minute și auzi din nou: Mami, maaaami, maaaaami! 

Poc, ăla a fost momentul în care simți cum îți dispare toată înțelegerea și izbucnești. Colac peste pupăză mai sună și telefonul, vine curierul. În timp ce cobori, că nu merge interfonul, vezi că nu ai răspuns nici la emailul ăla urgent, primit încă de ieri. Te întorci în casă și deja copilul plânge că iar nu înțelege și nu reușește să facă ce spune doamna. Îți vine să plângi și tu. Și poate chiar o faci. Dacă nu cumva țipi. La copil. Și apoi te simți ultimul om. 

Fiecare are un astfel de scenariu, mai mult sau mai puțin asemănător cu al meu. E firesc și uman să răbufnești. Pentru că dai, dai, dai. Tuturor. Dar ție nimic. Simți cum te cuprinde furia și neputința. Pur și simplu nu ai cum să le faci pe toate și să mai fie și bine. Și cu tine cum rămâne? Chiar nimeni nu înțelege că ești și tu om?

Când practica se pupă cu teoria

În utimul timp, dacă ați mai citit măcar întâmplător ce am scris, poate ați observat cum propovăduiesc ideea de a fi bine cu noi înșine. De a ne da timp, zilnic, pentru a ne bucura de lucruri mici și a ne asculta gândurile. În cazul meu, îmi iau cafeaua, merg pe balcon – care este singurul loc unde e curat când în restul casei e vraiște. Am grijă să fie curat măcar acolo, e spațiul meu mic și înghesuit. Dar e al meu.

Merg, îmi aprind o lumânare parfumată, îmi pun muzică sau citesc câteva rânduri dintr-o carte. Mă uit la flori sau pe geam, mă gândesc ce mă doare și de ce mă doare. Încerc să mă înțeleg tot mai mult, să mă accept tot mai mult, să îmi dau seama că viața e frumoasă.

Lucrurile astea toate – timpul pe care mi-l dau, cărțile care m-au ajutat să înțeleg cum funcționez și faptul că am fost la câteva ședințe de coaching în care am realizat că noi oamenii toți suferim, tuturor ne e cam același greu, chiar dacă din unghiuri diferite – m-au ajutat să ies dintr-o depresie urâtă, de care nici măcar nu eram conștientă. 

Am reușit să-mi dau seama că este doar în puterea mea și a nimănui altcineva să-mi recapăt bucuria, pofta de viață, liniștea, răbdarea, energia. Așa am reușit să mă iubesc mai mult, să-mi dau mai mult, ca să pot să fiu mai iubitoare cu copilul, cu bărbatul, cu oamenii din jurul meu. Să nu mai las furia să pună stăpânire pe mine, ci s-o controlez eu pe ea. 

Am reușit să nu mai țip la copil. Am reușit să fiu caldă, răbdătoare, mama bună care-mi doream să fiu. Soția bună care visam să fiu. Bună cu mine, să nu mă mai critic și să nu mă mai cert. Să nu-mi mai spun că nu pot și că nu-s suficient de bună. Să-mi demonstrez că pot.

Am fost de-a dreptul șocată să descopăr cum toate lucrurile bune după care tânjeam – bucurie, liniște, energie, creativitate- toate se aflau la mine. E greu să înțelegi asta, dacă nu o trăiești. Până nu o simți pe pielea ta, sună ca un citat motivațional banal, poate ușor stupid, și cam atât. Ca un ceva prea frumos ca să fie adevărat. Că dacă bucuria asta de viață și liniștea sunt așa la îndemână, de ce naiba ne chinuim atât și ne târâm prin viața noastră? 

Răspunsul meu, la care vă povestesc mai jos cum am ajuns, e ăsta: nu știm că puterea e la noi și mai ales nu știm cum să ne-o luăm. 

Pentru că trăim toată viața cu ideea că bucuria și liniștea vin din exterior și nu realizăm cu adevărat că ele vin din interior. Și tocmai de-asta nu suntem dispuși să face eforturi pentru a le obține. Ne spunem întruna că nu avem timp pentru noi și chiar nu ni-l dăm. Credem că ceilalți sau viața însăși sunt de vină pentru toată nefericirea noastră. Așteptăm situația potrivită pentru a ne bucura de lucrurile pe care ni le dorim. Ca atunci când așteptți vacanța să te odihnești, să te relaxezi, să te bucuri de viață, și vacanța mult așteptată e un semi-dezastru.

Am o veste proastă: situația aia ideală sau aproape ideală s-ar putea să nu vină niciodată, dacă noi nu o facem.

Ah, tot eu trebuie să fac ceva!? Rahat! Fac deja prea multe, nu mai pot face nimic altceva. 

Simțim că facem prea multe și chiar facem. Deja ne greu cu câte facem, ce naiba să facem și mai mult de atât? Cum să le ducem?

De fapt, tot ce e de făcut e să ne oprim un pic din pilotul automat. Să ne permitem să ieșim puțin din roata aia de hamster care se învârte pe loc și nu duce, de fapt, nicăieri. Să ne dăm timp. Căci, dacă noi nu ni-l dăm, nimeni nu ni-l dă. Timpul ăla de care vobeam la început. Să ne umplem și nouă rezevorul cu bucurie, acceptare, înțelegere, atenție. Să ne dăm nouă mai întâi, ca să ne simțim bine și să avem de unde da. 

Știu teoria, dar mă omoară practica. Sau când uiți să faci ceea ce tu propovăduiești

Ei, și tocmai pentru că eu am reușit să ies dintr-o depresie despre care nici nu eram conștientă, pentru că am reușit să-mi regăsesc liniștea, bucuria, energia și controlul asupra emoțiilor mele, am început să propovăduiesc. Să spun tuturor că se poate. Simțeam că e datoria mea să dau mai departe. Să strig în gura mare: e la noi, toată puterea e la noi! Putem să facem asta! 

Până într-o zi. Când iar am țipat la copil. Și când am simțit iar că nu mai controlez eu furia, ci ea pe mine. Când m-am simțit iar neputincioasă în fața vieții. Ce tocmai se întâmplase?

Răspunsul scurt: începuse săptămâna de Școala Altfel online! 

Răspunsul o idee mai lung: În fiecare dimineață, după ce ne făceam exercițiile fizice (toți 3, împreună, am povestit aici) pregăteam micul dejun, potoleam dorințele tuturor, bărbatul era plecat, copilul era la laptop, eu făceam lucrurile urgente, apoi avem timp pentru mine. Jumătate de oră, o oră. Aveam această rutină zilnică. Zilnic, citeam ceva ce mă ajuta sau ascultam muzică sau, pur și simplu, mă uitam pe geam pierzându-mă în gânduri. Învățasem să sap tot mai adânc, să-mi văd emoțiile, să îmi dau seama ce mă doare și ce mă ține în loc (Unii fac meditație, alții se roagă). Timpul ăsta pe care mi-l dădeam era terapia mea zilnică. Era sursa mea de bucurie, de energie, de răbdare și liniște. 

Până când a început Școala Altfel online. Copilul avea nevoie 100% de mine, pentru că avea multe activități pe care nu le înțelegea. Iar eu nu mai puteam face lucrurile care mă ajutau și nici nu aveam timp să lucrez. Plus că în casă era vraiște cum nu mai fusese de mult timp. M-am scos din rutina bună pe care mi-o creasem cu mari eforturi. M-am lăsat iar pe mine pe ultimul plan. 

Pentru că toată ziua nu mai reușeam să-mi dau timp, seara abia așteptam să doarmă copila, ca să am timpul meu. Dar deja mă dusesem înapoi în a mă anestezia în fața televizorului sau cu telefonul în mână. Nu-mi mai dădeam timp să mă ascult, ci îmi anesteziam emoțiile.

Oboseala a început să-și spună iar cuvântul, căci mă pierdeam mult în noapte, iar dimineața am renunțat la exercițiile fizice. Am zis, inițial, că doar pentru o zi.

Apoi, am scris tot mai puțin, nu mai aveam inspirație, deodată.

Apoi, am renunțat la exercițiul de recunoștință de seara. Toți trei. În prima zi am zis că doar azi, că suntem obosiți. Apoi am renunțat și a doua zi. Și a treia. Se făcuse vineri. Era deja mai bine de o săptămână în care nu-mi mai dădusem timp, în care renunțasem la lucrurile care ne ajutatu să ne menținem echilibrul și să ne bucurăm de viață. Renunțasem pentru că ne era greu. 

Cu fiecare zi în care renunțam, simțeam cum pierd controlul asupra mea. Simțeam cum iar mă cuprind neputința și furia. Cum iar nu mai am putere. Era un cerc vicios și mă prindea în mrejele lui. Vineri am țipat la copil. Tare! Mi-am dat seama imediat, m-am retras și am încercat să repar. Dar deja răbufnisem. Trebuia să spun iar stop. 

Azi e sâmbătă. I-am explicat bărbatului că am nevoie de timp. Și copilului. Au înțeles amândoi, spre uimirea mea. Pentru că devenisem iar spinoasă, înțepam și împungeam. Nu mai eram nici caldă, nici iubitoare, nici răbdătoare. Nici nu mai cântam prin casă, nici nu mai dansam, nici nu mai râdeam. Eram îmbufnată și aspră. Ei mă voiau înapoi și eu mă voiam. 

Azi, am amânat gătitul și curățenia, mi-am închis iar ușa la balcon. Mi-am aprins lumânarea parfumată și lampa cu ulei esențial. Mi-am pus muzică. Am stat, m-am liniștit, m-am auzit din nou. M-am acceptat iar cu tot ce eram și cu tot ce nu eram. Sunt recunoscătoare iar. Și am scris asta. Să o am aici, să știu că puterea e la mine. O simt iar. Simt iar bucuria și pofta de viață. Mă duc să le mulțumesc că m-au lăsat mai bine de 2 ore. 2 ore! Știu sigur că au avut tendința măcar de câteva ori să mă întrebe ceva sau să-mi ceară ceva. N-au făcut-o. Mă duc să le mulțumesc! Apoi să fac mâncare și să mă joc cu copilul. Să dau drumul la muzică și să râdem iar.

De luni, mă voi trezi la 6, cu o oră jumate înainte să se trezească ei, ca să-mi dau timp. Va fi deja vacanță și nu vreau ca Sophie să stea lipită de ecrane cât bărbatul e la serviciu și cât eu îmi iau timpul meu pentru lucrurile importante mie. Știu că nu-mi va fi ușor, dar greul furiei și al neputinței e și mai greu. Știu că pot și că e bine să-mi dau timp. Am mai făcut-o. Funcționează. Am puterea asta. Am puterea să aduc binele și știu și cum. 

Noi avem puterea, chiar dacă nu suntem conștienți de ea. Poate te gândești că tu nu ai loc în balcon sau că nu-ți plac lumânările parfumate, poate nici uleiurile esențiale. Poate copilul și bărbatul nu înțeleg nevoia ta de timp. Nici ai mei nu înțeleg de multe ori. Poate ai mai mulți copii și îți este și mai greu. Dar fiecare putem face un efort, cum știm mai bine. Putem avea un spațiu al nostru, clipele noastre în care să ne ascultăm, să fim conștienți de emoțiile noastre, să ne dăm timp să ne bucurăm de ce ne place. Putem și este bine să cerem ajutorul. Puterea este la noi.

De multe ori, poate părea cel mai la îndemână să cedăm, să ne lăsăm pe noi pe ultimul plan. Pare că suntem nevoiți să renunțăm la noi și ne vine firesc asta. Dar, de fapt, abia asta aduce greul. Aduce neputința, furia, lipsa de bucurie și tristețea. Așa că orice efort pe care-l facem pentru starea noastră de bine merită din plin.

Și efortul e cu atât mai mare cu cât ne e mai greu. Știu asta. Dar bucuria ta, zâmbetul copilului, liniștea și armonia voastră, viața trăită frumos merită tot acest efort.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *