E normal și dacă ți-e frică și dacă nu-ți e. Ești bine

Zilele astea discuțiile sunt împărțite în multe privințe, dar despre una anume vreau eu să vorbesc aici. Despre împărțirea dintre cei care simt multă frică și sunt conștienți de ea și cei care nu simt frică sau nu sunt conștienți de ea.

O să pornesc de la mine, eu am fost dărâmată câteva zile și vreau să vă spun și ce mă ajută să rămân zdravănă la cap.

Eu, dacă aș putea să folosesc capacitatea creierului meu de a face scenarii horror și apocaliptice în altă direcție, una benefică adică, cred că aș lua un premiu Nobel pentru ceva. Așa ”genială” sunt. Am trecut zilele astea prin toate stările posibile și m-am uitat la emoțiile mele și reacțiile mele fizice cum n-am mai făcut-o până acum. Singură, dar și cu ajutor.

Deci da, eu fac parte din prima categorie, a celor care simt foarte multă anxietate. Aș spune chiar clipe de teroare câteodată. Și nu, asta nu înseamnă că-s nebună. Și nici voi nu sunteți.

Apoi, lângă mine am oameni la polul opus. Care se detașează de tot ce se întâmplă și susțin că nu este absolut niciun pericol, că sunt doar scenarii apocaliptice și atât. Și că orice măsuri pe care eu sau alții vrem să le luăm sunt complet exagerate. Vreau să știți că nici oamenii aceștia nu sunt nebuni și nici ignoranți sau cum li se mai spune, ci este pur și simplu un alt mecanism de reacție la frică. Fuga de emoții insuportabile. Și am observat asta mai ales la bărbații din jurul meu. (Nu spun că DOAR la ei, ci că mai ales la ei).

Reacțiile noastre la situația care este obiectiv dramatică sunt diferite și e firesc să fie așa. Reacția mea inițială a fost să îngheț de-a dreptul, nu am mai fost în stare de nimic, apoi am vrut cu orice preț să fugim unde om vedea cu ochii. Dar prietena mea, de exemplu, mi-a spus că ea ar fi vrut să meargă în Ucraina, să fie parte din ce se întâmplă. Deci da, există și astfel de reacții și cei care vor să lupte. Fiecare cum știe.

Ce nu ajută deloc în clipele astea este să ne certăm unii cu ceilalți și să ne considerăm defecți. Este fix ce NU avem nevoie acum.

Frica, anxietatea, stresul față de aceeași situație se pot simți diferit de la persoană la persoană. Pentru că ea ține mai ales de experiențele anterioare de viață ale persoanei respective și/sau ale familiei ei. Un om a cărui copilărie a fost marcată de abuzuri și violență poate resimți teroare zilele acestea. Nu minimiza frica celorlalți, doar pentru că nu o simți și tu sau nu ești conștient de ea.

Cei care se detașează au nevoie să intre mai mult în contact cu corpul lor, cu senzațiile lor, cu emoțiile lor. Nu este deloc ușor, ba dimpotrivă, pentru că în momentele astea emoțiile sunt dificile. Și asta este de înțeles. Și cei care se detașează au nevoie de conexiune cu oamenii dragi, cu noi, au nevoie să fie înțeleși, acceptați și iubiți, nu judecați.

Dacă nu știi că simți anxietate, o să-ți spun câteva lucruri pe care le-am observat la mine:

  • Am devenit deodată mai irascibilă. După o luuungă perioadă în care nu m-am mai certat cu soțul meu și nu am țipat la copil, zilele astea am făcut-o.
  • Am avut momente în care mi-a fost greu să respir liniștită, fără să simt că-mi sare inima din piept. Deci multă agitație.
  • Deși sunt o persoana care mai degrabă mănâncă compulsiv, zilele astea am uitat pur și simplu să mănânc. Și inversul este valabil.
  • M-am simțit mult mai obosită și am avut nevoie de mai mult somn, deși simt că nu mă pot culca până nu mai văd o mie de știri, să știu ce se întâmplă.
  • Nevoia asta de a ști tot, de peste tot, nevoia de control dusă la extrem.
  • Mi-au venit în minte cele mai horror scenarii.
  • Am avut stări de vomă și probleme cu stomacul.
  • M-am simțit vinovată că nu ajut destul. Se poate să cădem într-o extremă în care să ajutăm fără discernământ. Dar se poate și invers.
  • Am simțit inițial să mă izolez, să amân orice întâlnire, orice discuție.
  • Nu am mai putut să mă concentrez pe activitățile de care traiul meu și al familiei mele depinde.
  • Am avut chiar un moment în care i-am spus soțului meu că vreau să împachetăm în clipa asta și să plecăm cu orice preț.

În continuare o să vă spun ce mă ajută pe mine să nu-mi pierd mințile zilele astea:

  • În primul rând m-a ajutat să mă uit la frica mea și la senzațiile din corp. Frica este o emoție firească, ce ne sperie este intensitatea ei și felul în care ea se simte în tot corpul. Am ascultat-o, să văd ce-mi spune. Am simțit frica de a fi în imposibilitatea să-mi protejez copilul (și asta e cea mai cruntă pentru mine). Frica de a pierde oamenii pe care îi iubesc. Frica de violență și abuzuri, pentru că creierul meu are la ce să se raporteze.
  • Ajută mult să nu mă judec pentru ceea ce simt, să accept că e ok să simt lucrurile astea și că corpul meu are reacțiile pe care le are. Să mă privesc cu compasiune și cu blândețe. Să îmi pun mâna pe inimă și chiar să mă iau în brațe.
  • Mă ajută enorm să respir. Simpla respirație, conștientă, poate face minuni, e cea mai la îndemână soluție pentru a ne regla. Putem să respirăm în 5 timpi. Inspirăm pînă la 5, ținem respirația până la 5, expirăm până la 5, ținem respirația până la 5 și din nou. E ok si dacă inspirăm și expirăm pur și simplu, cu atenția focusată pe cum intră și iese aerul. Vedeți ce fel de respirație vă liniștește pe voi. Nu ne trebuie vreo știință neapărat.
  • M-a ajutat să fiu atentă la nevoile mele de bază – somn, apă, mâncare. Da, e normal să mă simt mai obosită, corpul meu consumă foarte multă energie acum. E nevoie de mai multă apă și somn corespunzător.
  • Ajută să fac mișcare – fie că a fost vorba de mers pe jos, yoga sau pilates. Orice formă de mișcare este foarte importantă.
  • Ajută să mă rog și să meditez. Pentru mine sunt același lucru, cu același scop. Să mențin pacea mea interioară și să o trimit și către lume.
    Aici aș adăuga un lucru foarte important – meditația în mișcare sau ancorarea în prezent: adică mă uit foarte atent la ceva, floare, copac, frunze, nori, mâncare, orice. Dar focusată doar pe acel lucru, cu gândul și atenția pe acel lucru.
  • Ajută să nu mă judec pentru gândurile îngrozitoare care îmi vin în mine. Ceea ce fac este să îmi spun (chiar îmi spun) că înțeleg de unde vin gândurile astea (iar pentru asta trebuie să-mi dau timp să mă uit un pic în trecutul meu, unde am simțit pericol), că e adevărat că există și întuneric în lumea asta, dar eu aleg binele, lumina și pacea. Câteodată am nevoie să-mi spun asta de mai multe ori.
  • Ajută să contribui. Cred că să fim uniți și să contribuim unii altora, (fiecare cu ce are, ce știe și ce poate) în momentele astea e ceea ce ne face cu adevărat umani și ceea ce ține lumina și binele în lumea asta.
  • M-a ajutat să vorbesc cu soțul meu și să îi spun că am nevoie să mă înțeleagă, așa cum sunt zilele astea și că avem nevoie să ne fim alături, fără judecată. I-am spus că îl înțeleg și eu pe el și că suntem bine așa cum suntem. Avem nevoie de mai multe îmbrățișări și atingeri. Și da, nu aș minimiza nici intimitatea fizică.
  • M-a ajutat să-mi iau copila în brațe mai mult, să vorbesc cu ea, să-i spun ce se întâmplă în jurul nostru și să o asigur că este în siguranță acum.
  • M-a ajutat să vorbesc cu prietenii mei și să încerc să fiu mai aproape de ei.
  • M-a ajutat să iau în calcul soluții. Să mă gândesc ce aș face în caz că lucrurile se vor agrava, dacă aș pleca, unde aș pleca. Să am actele la îndemână, să fac programare pentru pașaport, să mă asigur că am niște bănuți în casă.
  • Am renunțat la a mă uita obsesiv la știri. Le verific de câteva ori pe zi, să rămân conectată. Încerc să le verific și pe cele de la noi, dar și pe cele de afară. Dar nu mai stau lipită de ele. Toate imaginile durerii nu mă ajută, mă înghenuchează psihic și fizic. Și asta nu e bine nici petru mine și nici pentru cei din jurul meu, pentru că mă epuizează.
  • M-a ajutat să mă întorc la activitățile de zi cu zi cu mai multă atenție. Să mă întorc la mici tabieturi – o cană de cafea, un duș mai lung. Pentru că am avut momente în care am simțit vinovăție pentru confortul din patul meu și liniștea din duș.
  • Ajută să mă uit că acum, fix în clipa asta suntem în siguranță. Să fiu recunoscătoare pentru că sunt cu familia mea, că ne trezim de dimineață, că copila merge la școală, că eu pot lucra, că ea se poate juca. Pentru orice.
  • M-a ajutat să proiectez lucruri bune în viitor. Să mă gândesc la vacanță, la liniște, la mare, la munte, la soare, la faptul că termin primul an de formare ca psihoterapeut, ceea ce mă aduce mai aproape de visul meu.

Cred cu tărie că pentru a putea contribui la binele din lumea astea, avem nevoie să avem grijă de binele din noi înșine. Și pentru asta, avem nevoie să ne dăm un pic de timp, să avem grijă de noi.

Și nu pot încheia fără un citat pe care îl iubesc pur și simplu – Dacă vreți pace în lume, mergeți acasă și iubiți-vă familia – Maica Tereza.

Cred cu tărie că a alege pacea, lumina și iubirea este ceva ce trebuie să facem conștient, clipă de clipă. Chiar dacă frica este normală, ne uităm la ea cu compasiune și apoi putem alege conștient să mergem spre lumină. Vă îmbrățișez! Pace!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *