Frica altora nu e mai puțin importantă decât frica mea

Așa cum am mai povestit, la început de pandemie am fost pur și simplu paralizată de frică. Nu doar că nu ieșeam absolut din casă, niciunul dintre noi (exceptând aprovizionarea o dată pe lună), dar nu dormeam nopțile, plângeam și aveam cele mai negre scenarii cu putință în minte. Am făcut mai multe atacuri de panică, într-un timp relativ scurt.

După un timp, am reușit cumva să ies din starea asta de anxietate dusă la extrem. Am reușit să ieșim din casă, la început până în fața blocului, apoi până la magazin, până în parc. Bărbatul a început din nou munca, după o perioadă de șomaj, iar ulterior am plecat în cea mai dezinfectată vacanță din viața noastră.

A început școala, fizic, apoi am trecut în online. Știți povestea toată. Acum, numărul de cazuri e mai mare ca oricând. Nu mai fac atacurile de panică de la început, am reușit în timpul ăsta chiar să ies dintr-un episod urât de depresie, doar că frica este încă acolo. Frica pentru sănătatea și viața noastră și a celor apropiați nouă.

Tot ce mă ajută e gândul că nu pot controla evoluția virsusului, dar pot controla faptul că eu și familia facem tot ce știm mai bine să ne protejăm. Cu mențiunea că asta nu mai înseamnă să ne baricadăm în casă. Ieșim în parc, când se poate, iar în weekend mergem la plimbare în aer liber.

Am făcut introducerea asta așa lungă dintr-un singur motiv, și anume acela de a fi clar că nu doar cred în existența coronavirsului și în pericolul pe care pandemia îl reprezintă pentru fiecare dintre noi, dar fac și tot ce știu mai bine pentru a ne proteja pe noi și pe cei din jurul nostru. Am încă zile foarte grele și sper din toată inima să nu devină asta normalitatea noastră.

Dacă frica mea e importantă, de ce nu și a celorlalți?

Dincolo de ceea ce eu cred și simt, am învățat să admit că alții simt și cred la fel de puternic, chiar dacă nu în aceeași direcție cu mine. Am privit mult timp cu indignare maximă la toate teoriile pe care eu le-am catalogat ca fiind teorii ale conspirației. Asta până când astfel de teorii m-au lovit din interiorul familiei mele extinse.

La început ne-am certat în ultimul hal, nereușind pur și simplu să ne auzim unii pe alții, fiecare lovind cu argumentele sale. La început am catalogat credințele din partea cealaltă ca fiind aberante, rodul unor manipulări grosolane și a lipsei de informare din surse credibile. Doar că și partea cealaltă credea cu toată ființa același lucru despre mine.

După o perioadă, am realizat că nu avem cum să ne auzim dintr-un singur motiv. Pentru că fiecare avea dreptatea lui. Evident, și acum cred în dreptatea mea. Doar că și în cealaltă dreptate, în care eu nu cred, am văzut același lucru: multă frică (și durere, neputință, furie).

Ori dacă eu cred în continuare că dreptatea mea este îndreptățită, nu mai cred absolut deloc că emoțiile celorlalți nu sunt îndreptățite. Frica, furia și durerea sunt aceleași. Din orice perspectivă ai privi lucrurile.

Am ajuns la concluzia că frica pentru sănătate, viață și libertate a celor care nu au aceeași părere cu mine este cel puțin la fel de importantă ca și frica mea.

Ce vreau să spun aici? Un sigur lucru. Că poate ar fi bine, dacă putem, să nu mai judecăm cu atâta încrâncenare oamenii care nu-s de acord cu noi. Pentru că sentimentele lor sunt la fel de valabile ca și ale noastre. Faptul că deoparte sau de cealaltă sunt comportamente cu care nu suntem de acord, asta nu face ca oamenii care au acele comportamente să fie mai puțin umani sau valoroși decât noi. Cred că, acum mai mult ca oricând, e bine să fim umani și empatici, pentru că extremele la care se ajunge nu-s sănătoase pentru nimeni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *