Ce înseamnă, de fapt, să te iubești pe tine însăți

Iubește-te pe tine! Auzim asta atât de des în ultima perioadă, încât a devenit un clișeu. Dar ce înseamnă, de fapt, să te iubești pe tine?

Mărturisesc că eu, la început, prin a mă iubi pe mine însămi înțelesesem că e despre a mă răsfăța la coafor, despre băi lungi în cadă, Netflix, ciocolată și prosecco. Bine, asta când îmi puteam face timp pentru lucrurile astea. Că nu e ca și cum descoperisem deodată oceanul cu timp nemărginit.

Știam că am nevoie să mă iubesc pe mine, așa cum știam că am nevoie de aer. Și, deși venea cu multe eforturi, asta făceam. Am început timid și apoi am tot investit în asta. Am investit așa mult încât, până la urmă, am realizat că e prea mult. Și mai grav de atât, nu mă simțeam cu nimic mai bine. Adică aș fi ipocrită să spun că nu aveam o ditamai satisfacția de moment, dar dispărea imediat. Și parcă, uneori, mă simțeam mai rău. Mai obosită de tot ce însemna viața mea.

Pot spune, cel mult, că mă simțeam răsfățată câteodată, dar atât. Nu asta era iubirea.

Ba mai mult, am conștientizat că orice exces – fie el de coafor, Netflix, ciocolată sau prosecco – ascunde o ditamai lipsa. Încercam să compensez ceva ce lipsea din mine.

Ei bine, ce lipsea era fix iubirea de sine.

Și ce înseamnă asta?

Să te iubești pe tine înseamnă să te uiți la tine în oglindă și să fii recunoscătoare pentru că ești fix așa cum ești. Oricum ai fi. Să te uiți la tine și să simți pentru tine cel mai puternic sentiment de dragoste pentru că, în ciuda tuturor lucrurilor prin care ai trecut în viața asta, ești încă în picioare, aici, acum.

Să te iubești pe tine înseamnă să te uiți adânc în tine, într-un moment de liniște, doar al tău cu tine. Și, după ce ai respirat adânc de câteva ori, cu ochii închiși, să te uiți adânc, adânc, fix acolo unde te doare cel mai tare. Fix acolo unde ești mai dezamăgită de tine. Fix acolo unde te judeci sau te critici. Acolo unde îți este cel mai rușine. Și acolo, chiar acolo unde ți-e cel mai greu să privești, să te ierți. Să îți spui că e ok să fii fix așa cum ești, indiferent cum ai fi. Căci doar așa ai putut supraviețui până acum. Să fii sigură, fără nicio urmă de îndoială, că în fiecare moment al vieții ai făcut exact așa cum ai știut și ai putut mai bine. Și asta te-a ajutat să fii azi, aici.

Și dacă atunci când tu vrei să te ierți și să fii recunoscătoare pentru că ești aici și acum, fix așa cum ești, în mintea ta se aude un gând care are tendința să te critice câtuși de puțin, care îți spune că totuși nu e bine și nici acceptabil, dă-i un nume. Lui, gândului tău critic. Orice nume vrei tu. Și apoi invită-l să tacă și să te lase să te iubești așa cum ești.

Nu, iubirea de sine nu este egoism. Iubirea de sine este liniște, pace, acceptare, iertare. Iubirea de sine este locul din care crești. Iubirea de sine este locul din care ajungi la inima ta. Iar din acel loc vei putea să vezi și inimile altor oameni. Din acel loc în care reușești să te iubești pe tine vei reuși să-ți iubești copilul necondiționat și-l vei ajuta să crească și să dezvolte din iubire și nu din frică. E o diferență enormă.

Să te iubești pe tine înseamnă, de asemenea, să ai grijă de sănătatea ta, de corpul tău. Să dormi, să mănânci lucruri care îți fac bine, să faci mișcare. Fie că mișcarea asta înseamnă că faci o plimbare sau că urci scările fără lift (eu stau la etajul 9:))). Și să faci toate astea din motivul corect. Ăla că te iubești și ai grijă de tine. Pentru că, de multe ori, ne impunem să facem toate astea din motivul greșit. Ăla că nu ne putem accepta așa cum suntem.

Ceea ce face o diferență importantă este să ai grijă de tine și de corpul tău pentru tine, pentru că te prețuiești și te respecți, nu pentru cum te percep ceilalți.

Bine, dar ce, să merg la coafor, să mă uit pe Netflix, să mănânc ciocolată și să beau prosecco înseamnă că nu mă iubesc?

Ei bine, vestea mai puțin bună este că, da, uneori, poate însemna că nu te iubești. Atunci când faci din asta un exces. Atunci când nu te mai vezi pe tine și nu te mai auzi, înseamnă că doar vrei să te anesteziezi. Și am scris mult mai pe larg despre asta aici – Diferența dintre a-ți lua timp pentru tine și a te anestezia inconștient.

Să te iubești pe tine înseamnă să ajungi, la un moment dat, la un echilibru. Să ai grijă de tine, de emoțiile și gândurile tale. Să ai grijă de cât dormi, de ce și cât mănânci, de câtă mișcare faci, de cât muncești. Iubirea de sine înseamnă și să vrei să te îmbraci frumos, să mergi la coafor și să te răsfeți.

Unde apare un dezechilibru, e o suferință. Ori e ceva prea mult pentru tine, ori ceva îți lipsește.

Iubirea de sine este și să accepți că, uneori, ți-e greu să te iubești așa cum ești. Că uneori ți-e greu să le spui celorlați nu, pentru a putea să-ți spui ție da. Eu însămi am picat în plasa asta. Cea în care ajunsesem să mă critic pentru că nu mă pot iubi suficient. E un paradox, dar criticul din mintea mea e așa bine antrenat, încât își găsește mereu o cale să ajungă la mine.

Iubirea de sine, pentru mine cel puțin, în momentul ăsta, înseamnă un proces. Spun proces pentru că am realizat că mi-e așa de greu să mă iubesc, încât pur și simplu, de multe ori, nu-mi iese. Mi-e mult mai ușor să mă critic. Pentru că am experiență de-o viață în a mă critica. Iar să mă iubesc abia învăț cum se face.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *