Tu când ai de gând să-ți oferi prioritate în viața ta?

Îmi scria azi o prietenă dragă și îmi spunea că speră că diminețile mele chiar sunt cu echilbru (așa cum arată pe rețelele de socializare). Am realizat atunci că postez multe pe Facebook, dar și pe Insta despre timpul pe care mi-l ofer. Mă și gândeam că, dacă te uiți pe pagina mea, ai impresia că o țin numai într-un dezmăț, cu lumânări parfumate, flori, mult timp pentru mine, băi lungi în cadă, cărți citite de îndelete, prosecco și tort.

De fapt, îmi este destul de greu să îmi dau timp.

Eu, încă de foarte mică, am învățat că pentru a fi iubită și acceptată trebuie să fac muuulte lucruri. Și dincolo de puterile mele. Poate părea exagerat, dacă mă uit la copila mea, dar eu la 5 ani spălam pe jos și întindeam covoare. Mă rog, erau preșuri, nu chiar covoare. La 7 ani, legam la vie și dădeam cu sapa. Pe la 10 ani am început să gătesc. Nu ouă ochiuri, aia făceam deja de multă vreme. Pe lângă faptul că trebuia să fiu vrednică, trebuia să fiu atentă la ce vorbesc, să fiu cuminte, tăcută, ”bine crescută”. Să nu cer, să nu strig, să nu mă cert.

Așadar, eu am învățat că dacă nu fac și nu trag de mine, nu am pentru ce să fiu iubită. Trebuia mereu să fac de toate. În mintea mea, cea de adult, timpul pentru mine nu a existat până de curând. Îl asociam cu lenea. Și cu a nu fi suficientă. Trebuia să le fac pe toate. Toate erau responsabilitatea mea. Și, evident, când bărbatul își permitea să-și ia timp pentru ce-i place, săream ca arsă. Căci, spre deosebire de foarte multe dintre femei, cei mai mulți dintre bărbați știu să pună limite când vine vorba de timpul lor.

Ei, dar după ce am conștientizat că, de fapt, eu sunt un om valoros chiar și atunci când nu fac nimic, am început să-mi dau timp. Puțin câte puțin. Am învățat că e în puterea mea să-mi dau timp, că dacă eu nu pun limite și nu-mi iau timp pentru mine, nimeni nu mi-l va da vreodată.

A urmat o perioadă în care mi-a fost relativ ușor să-mi iau acest timp. Dar nu a durat mult. Un pic dacă nu mai sunt atentă la mine, la gândurile și emoțiile mele, intru imediat pe pilot automat și sunt într-un mare haos. Nici nu apuc să realizez cât de repede cad în capcana lui NuAmTimpPentruMine. Și, când intru în capcana asta, mă și învinovățesc foarte tare. Mă critic mult. Pentru câte lucruri nu sunt în stare să fac.

Și, de aici, totul o ia în jos.

Sunt tot mai nervoasă, tot mai copleștită, tot mai neputincioasă și, mai ales, tot mai critică cu mine. Și, evident, și cu ceilalți. Copila mă enervează, bărbatul mă enervează, prietenii, vecinii, pisica, vremea de afara. Viața iar e de cacao.

Nu mai departe de săptămâna trecută picasem din nou foarte rău în capcana asta.

Există o pildă, pe care nu o știu bine cap-coadă, dar ideea ei e că, atunci când boul o ia grav pe arătură, tu trebuie să-l tragi înapoi de nări. Iar pentru mine asta înseamnă că trebuie să fiu atentă când intru pe pilot automat și mă critic mult, când încep să-mi spun că am atât de multe lucruri de făcut, încât eu nu mai exist. Pentru mine, este un efort continuu. Pentru că tendința, deși știu foarte bine cât e de dăunătoare, e să tot cad în capcană.

”Dă-ți voie să fii prima în viața ta”

Am mers la începutul lunii în tabără (de studiu, în cadrul formării ca psihoterapeut integrativ) și îndemnul uneia dintre colegele foarte dragi mie l-am păstrat cu mine. De câte ori voiam să-i las pe ceilalți să intre înaintea mea, ea îmi spunea: ”Dă-ți voie să fii prima în viața ta”.

Pfoai! Știți cum a fost asta pentru mine? Fantastic. Păi când naiba îmi dau eu voie, în mod conștient, să fiu prima în viața mea!? Și câte femei știu să facă asta?

Multe dintre noi învățăm de foarte mici că e treaba noastră să facem și să dăm altora. Și dăm. Copiilor, soților, părinților, prietenilor. Și lista poate continua. Să primim însă, este o problemă.

Multe dintre noi suntem crescute să credem, cumva, că nu avem nevoi. Vedem cu ușurință nevoile altora și muncim foarte mult pentru a le îndeplini. Suntem totul pentru toată lumea și nimic pentru noi însene.

Păi cum am putea să existăm într-un mod sănătos sau măcar funcțional în felul ăsta? Cum să mai avem pretenția să fim mame bune și să nu ne sară țandăra? Păi poți citi zeci de cărți de parenting. De unde răbdare, dacă nu te uiți prima dată la copilul tău interior care își țipă nevoile și tu tot vrei să-i închizi gura, să-l critici și să-l judeci?

Atât timp cât nu devenim și noi o prioritate în viața noastră, atât timp cât nu ne punem și pe noi pe primul loc, atât timp cât nu ne uităm și la propriile nevoi, nu avem cum să le satisfacem pe ale celorlalți. Bine, avem cum și știm să facem asta (că exersăm o viață), dar nu fără să simțim că ne pierdem mințile și nu fără să ne îmbolnăvim.

Doamne dragi, avem și noi nevoie de resurse care să ne hrănească. Să ne împlinească. Avem dreptul să ne trăim viața, nu să ne târâm prin ea supraviețuind. Avem dreptul la tot ce e mai bun, nu e ok să ne mulțumim cu resturi și firimituri. Iar pentru asta, eu cred că e bine să facem un efort conștient și susținut. Să fim și noi o prioritate în viața noastră. Să ne cunoaștem nevoile și să le împlinim. Merităm, nu încape îndoială.

Promit că se simte tare bine.

Dacă ai ajuns până la final, te rog dă-ți timp și citește și asta – Diferența dintre a-ți lua timp pentru tine și a te anestezia inconștient

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *