Cum a ajuns nașterea prin cezariană marele regret al vieții mele

Nu prea am regrete legate de viața mea de până acum. Nu spun că nu sunt lucruri pe care mi-aș fi dorit să le fi făcut diferit, dar mă gândesc că până la urmă și alegerile proaste au contribuit la ceea ce sunt astăzi. Ori eu astăzi am o viață fericită. Nu pentru că nu-mi lipsește nimic, nu pentru că nu am parte de greutăți, nu pentru că aș putea cumva să-mi îndeplinesc toate dorințele, ci pentru că am ales să fiu fericită dincolo de toate. Și pentru că am un copil minunat care mi-a schimbat viața radical. Mogâldeața mea este principalul motiv al fericirii mele. Și noi, părinții ei, vrem să fim fericiți pentru ea și pentru noi, în ciuda tuturor greutăților și sperăm să nu fie niciodată atât de mari încât să ne doboare.

Totuși am un mare regret și cu siguranță voi trăi cu el toată viața. Nașterea fetiței mele. Bineînțeles, nu nașterea în sine, pentru că asta a fost cea mai mare minune din viața mea. Ci felul cum a decurs nașterea.

Am probleme cu coloana de pe când aveam 20 de ani. La un control de rutină mi s-a spus la momentul respectiv că am un inel deplasat. Habar nu aveam ce vrea să însemne asta și cum mă simțeam puternică nici nu mi-a păsat. Pe la 23 de ani am rămas prima dată anchilozată. Cuvântul care îmi venea în minte la vremea aia era paralizată. Pentru că nu îmi puteam mișca picioarele efectiv. Nici gând să mișc restul corpului. După 3 ore de antiinflamatoare luate pe toate căile posibile am reușit să mă mișc 5 metri până la baie. 5 metri pe care i-am făcut în 20 de minute. În fine, am aluat antiinflamatoare vreo 2 zile și mi-a trecut. Deși m-am speriat groaznic, nu am mers la medic. Atât de inconștientă am fost. Și nici a doua oară, și nici a treia oară. Deja știam ce să fac.

La 29 de ani am rămas însărcinată. În primele luni am ajuns la perfuzii din cauza grețurilor (am povestit aici pe larg), nu mă mai puteam gândi și la durerile de spate. Slăbisem în primul trimestru și încă nu se accentuaseră.

Pe la 5 luni am scăpat de grețuri și am răsuflat ușurată. Nu a durat mult ușurarea. La 6 luni, deși nu luasem decât 3 kilograme, am început să mă mișc incredibil de greu. Nu puteam să mai stau în fund, nu puteam să stau nici pe spate, nici în picioare.  Când am mers la control, doctorița era bucuroasă că am scăpat de grețuri și că fătul era bine. Când am vrut să mă ridic de pe masă nu am putut. S-a speriat chiar și ea. M-a certat că nu îi spusesem până atunci că am probleme cu spatele.

Prin luna a șasea mi s-a spus că este foarte probabil să fie vorba despre hernie de disc, sciatică cronică. Și cel mai probabil se va agrava în timpul sarcinii, deci este posibil să fie nevoie de intervenție chirurgicală. Grozav! Abia răsuflasem ușurată și deja o luam de la capăt.

În următoarele luni a fost tot mai greu. Nu mă puteam ridica decât ajutată, nu puteam să stau prea mult pe scaun. De întins pe spate nici nu putea fi vorba. De prin luna a șaptea am început să dorm oarecum în fund. Sau mai bine zis întinsă cam la 45 de grade. Am un rățoi imens de pluș care îmi servea pe post de suport.  De fiecare dată când ieșeam din casă, la fiecare 5-10 minute de mers trebuia să mă așez pentru că durerile deveneau insuportabile. La fiecare control doctorița mă ridica pe brațe. Eram fercită că micuța era bine și plângeam de fericire la fiecare ecografie. Apoi îmi dădeau lacrimile de durere de fiecare dată când mă ridicam după ecografie.

Doctorița mea mi-a zis clar că voi naște prin cezariană. Mi-a fost clar motivul deciziei ei și nici măcar nu am încercat să aflu care ar fi fost exact riscurile în cazul unei nașteri naturale. Am o mulțime de prietene care au născut prin cezariană și experiențele lor nu m-au făcut să nu-mi doresc acest gen de naștere. Deloc.

La 39 de săptămâni am fost la ultimul control. După 2 zile am fost programată să nasc prin cezariană. Doctorița mea a vrut să mă interneze cu o zi înainte, să mă aibă sub supraveghere. Am ales o rezervă în care soțul meu putea sta cu mine (la spital de stat, contra cost). Aveam ceva fluturi în stomac și ceva temeri, dar abia așteptam să-mi văd copila.

A doua zi de dimineață am fost dusă în secția de Terapie Intesivă de unde urma să ajung în sala de nașteri. Înainte de a intra în operație cu vreo jumătate de oră a venit la mine și la celelalte viitoare mămici anestezista de serviciu. Cu celelalte a stat de vorbă, când a ajuns în dreptul meu s-a oprit. S-a uitat pe foaie și a plecat. Nu am înțeles de ce a făcut asta. După câteva minute a venit anestezista șefă care mi-a spus că este obligatoriu să-mi facă anestezie generală. Altfel, riscul să rămân paralizată e mare și ei nu fac așa ceva. Deci trebuia să semnez pentru anestezie generală. Alternativa era să-mi asum riscul nașterii naturale, cu care doctorița mea nu era de acord sub nicio formă.

Eu eram îngrozită de anestezia generală din cauza unei experiențe trăite de sora unei prietene bune. Ea nu a putut fi trezită decât după câteva zile din cauza problemelor respiratorii. Probleme pe care le aveam și eu. Am făcut un atac de panică și mi-am sunat soțul plângând. Nu puteam respira din cauza atacului de panică, el m-a mai calmat puțin. Nu de tot. La momentul ăla m-am gândit că e important ca micuța să aibă o mamă pe picioarele ei, care să poată avea grijă de ea, nu una fără picioare, așa că am semnat. M-au urcat pe masa de operație cu lacrimi în ochi. Toată lumea îmi vorbea frumos, dar degeaba. Din cauza atacului de panică, în mintea mea era răsărită și crescută bine ideea că s-ar putea să nu mă mai trezesc. Am numărat până la 4-5, atât îmi mai amintesc.

Apoi știu că m-am trezit în strigătul anstezistei care îmi zicea să înghit repede. Am înghițit. Am deschis ochii, nu vedeam decât o ceață, simțeam cum mă rup în două de durere și am întrebat unde e copilul. Nimeni nu-mi spusese că nu-mi voi vedea copilul, iar eu nu mă gândisem la asta. Mi-au spus că e foarte bine și a avut 3,060 kg. M-am liniștit, dar îmi doream foarte mult să o văd. Mi-era dor de ea de pe vremea când era burtă. Acum nici acolo nu mai era, nici în brațele mele. Era undeva, unde eu nu aveam acces.

Durerile erau de nedescris. Încă un lucru pe care nu l-am știut era că după ce te trezești din anestezia generală simți absolut tot, ca și cum totul era pe viu. Sau cel puțin eu așa am simțit. Că mă rup de durere. Nu aveam cateter, nu își avea rostul la anestezia generală. Îmi băgau calmante în venă, dar mi s-au părut complet inutile. Nu am crezut că poate exista o astfel de durere. Nu compar asta cu durerea din timpul nașterii naturale, pentru că sunt complet diferite. Dar intensitatea cred că este apropiată. Din păcate nu am de unde să știu.

În sala de terapie intensivă am stat alături de altă mămică. Și ea născuse prin cezariană. Îmi spunea că o doare, dar că se poate mișca cu grijă. La un moment dat a adormit. Avea cateterul ăla care ducea calmantele exact unde trebuia. Eu simțeam că nu mă pot mișca de durere. Mi-au zis că mi-au făcut câte calmante mi-au putut face, dar nu a fost nici măcar cea mai mică ameliorare. Nu știu dacă așa e normal să doară sau nu, nici nu mai conta, pentru că oricum se pare că nu aveau ce să-mi facă.

A venit soțul meu la mine și în amețeala mea i-am spus că vreau să văd copilul. Nu aveam cum, decât abia a doua zi. Mi-a spus că e bine și a auzit-o plângând. Mi-a arătat o poză cu ea. L-am întrebat dacă are ochii albaștri și mi-a spus că nu. Am început să plâng. Nu o puteam vedea. Nu am putut să-mi văd copila în prima ei zi de viață. Deloc. Era ca și cum nici nu născusem. Doar durerile alea insuportabile erau semnul nașterii și o poză. Mă simțeam goală. Nu am închis un ochi toată noaptea și am plâns.

A doua zi eram epuizată și durerile parcă erau și mai puternice. Nu mă mai interesau calmantele, ci doar să-mi văd copila. Trecuseră deja 24 de ore de când se născuse și eu nu o văzusem.

După vreo oră mi-au adus copila. Era așa de mică și perfectă. Da, era perfectă așa roșie și plină de bubițe cum era. Și avea ochii albaștri. De emoții, soțul meu îi văzuse căprui. Era cel mai frumos copil pe care îl văzusem. Atunci am înțeles de ce toate mamele spun asta despre copiii lor. Am luat-o în brațe și mi-au dat lacrimile. Nu aveam de gând să o mai las. Își petrecuse deja prima zi din viață fără mine. Fără măcar să mă simtă pentru o clipă. Și nici eu pe ea. În următoarele patru zile cât am stat internată, am ținut-o cu mine în rezervă. Am avut mare noroc că soțul meu a putut sta cu mine. Știu că nu toată lumea are norocul ăsta. L-am iubit și mai mult pentru zilele alea. M-am convins atunci că va fi un tată minunat. Era deja.

De atunci și până astăzi îmi dau lacrimile de fiecare dată când văd o naștere. Și prin natura job-urilor mele, văd filmulețe cu nașteri frecvent. Văd emoția de pe fața mamelor. Văd reacțiile micuților. Văd toată minunea aia, cea mai mare minune, pe care eu nu am trăit-o. Nu voi ști niciodată cum e să-ți fie pus copilul la piept în prima lui clipă de viață. Nu voi ști cum a sunat primul ei scâncet. Nu voi ști niciodată cum a fost Mogâldeața mea în prima ei zi de viață.

Știu că nu sunt singura care a trecut prin asta. Știu că sunt mame care stau departe de micuții lor mult mai mult din motive medicale. Îmi pot doar imagina prin ce trec. Sau poate nu-mi pot imagina, pentru că sunt și cazuri cu mult mai grave. Am însă convingerea că doar o mamă poate simți toate astea la o intensitate atât de mare. Pentru că, da, nașterea unui copil este minunea vieții, iar sentimentele mamei sunt unice. Sună a clișeu pentru mulți, dar nimic pe lumea asta nu se compară cu simțirile unei mame.

2 comentarii la „Cum a ajuns nașterea prin cezariană marele regret al vieții mele

  • 24 iunie 2017 la 12:21
    Permalink

    Am nascut prin cezariana la recom medicului din cauza cordonului infasurat de 3 ori in jurul gatului bebelusului meu drag. Cand te gandesti ca, in cazul unei nasteri naturale in acest caz, in drumul sau spre lumea de afara poate ramane fara aer ceea ce ar putea avea urmari neurologice grave pe viata parca cezariana nu e atat de rea. E drept ca multe mame au avut nasteri reusite chiar in acest caz dar asta nu inseamna ca probabilitatea de a avea urmari grave nu e mare?! Oricum as face din nou ac alegere. Desi a fost prima interventie chirurgicala a vietii mele, nu mi s a parut atat de rau. A fi o mama buna, in opinia mea, inseamna sa mergi la controale medicale, sa mananci cat mai sanatos, sa nu faci lucruri care pot dauna sanatatii tale si a copilului tau si sa te implici cat poti de mult in cresterea sa armonioasa. Singurul aspect negativ depistat de mine in caz de cezariana ar fi ca cel mic nu preia culturile de bacterii din col, ATAT. Bebe al eu are aproape 7 luni, am alaptat din prima zi si inca o fac, desi nici alaptatul nu cred ca imparte mamele in bune si rele. Imi pare rau ca ai avut o experienta traumatizanta dar experienta mea cu cezariana a fost mai mult decat buna.

    Răspunde
    • 25 iunie 2017 la 9:15
      Permalink

      Ai foarte mare dreptate. Nu este o postare contra nasterii prin cezariana, este doar experienta mea si regretul legat de prima zi. De altfel, stiu sigur ca pot fi si sunt nasteri prin cezariana foarte ok. Cred ca majoritatea

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *