Moș Crăciun și teama (noastră) de a nu dezamăgi copiii

Îmi amintesc și acum că în clasele primare, de foarte multe ori, la mine nu venea Moș Nicolae. Și când mergeam la școală și copiii ceilalți împărtășeau între ei ce au primit, eu mă făceam mică. Aș fi făcut orice doar să nu mă întrebe nimeni ce mi-a adus și mie.

Părinții mei uitau adesea de Moș Nicolae, erau atât de ocupați să-și gestioneze luptele interioare și unul pe celălalt, încât asta era ultima lor grijă.

De Moș Crăciun, de obicei, eram la bunici. Pentru că eram deja în vacanță. Iar ei făceau tot posibilul ca din puținul lor să ne facă și nouă câte o surpriză. Îmi amintesc că aveam un brad micuț, foarte micuț, artificial. Același în fiecare an, toată copilăria mea. Iar vărul meu, mai mare cu opt ani ca mine, își punea o șubă mare, barbă din vată și o căciulă de blană pe cap – el era Moș Crăciun.

Îmi amintesc că aveam și eu multe dorințe de la Moș. Mi-aș fi dorit și jucării, dar nu astea erau cele mai mari dorințe ale mele. Îmi doream doar să am și eu ce aveau colegii mei de școală. Nu mai voiam să merg la școală cu aceiași pantaloni largi, pătați și scămoșați pe sub uniformă, în timp ce colegele mele aveau pantaloni tricotați, strâmți pe picior, în stare perfectă și frumoși. (Nu știu dacă ați prins asta, dar pe vremea mea, pe timp de iarnă, fetele purtau pe sub uniformă niște pantaloni tricotați strâmți. Ca niște dresuri foooarte groase.) Îmi mai doream să am și eu penar din ăla chinezesc la care se schimba imaginea când îl mișcai. Și ghetuțe noi. Asta ca să nu-mi mai zică domnu’ învățător că arăt neîngrijit atunci când făceam pozele din fiecare an. Cei din generația mea le știți, pozele alea cu harta-n spate, toți în aceeași poziție, la catedră, cu stiloul în mână și caietul pe catedră, prefăcându-ne că scriem ceva.

Cadourile de la Moșu’ însă erau dulciuri și fructe. Iar pentru ele spuneam o poezie sau un colind tremurând de emoție.

De ce vă povestesc toate astea?

Dintr-un singur motiv. Ca să vă uitați la bagajul vostru emoțional în ceea ce privește cadourile de sărbători, Crăciunul și pe Moș Crăciun. Unii dintre voi vă regăsiți poate în povestea mea, alții poate ați trăit neajunsuri și umiliri și mai mari, alții dintre voi primeați poate ce vă doreați sau măcar pe aproape. Material vorbind.

Și acum, revenind la zilele noastre. Când noi, în rol de părinți de data asta, ne pregătim de Crăciun și cadouri. Și avem această mare grijă, să nu fie dezamăgit copilul că nu primește fix ce vrea de la Moș Crăciun.

Anul trecut i-am spus Sophiei cum stă treaba cu jucăriile și plasticele inutile – am povestit aici. Și a fost foarte bine așa. Anul ăsta a venit cu altă provocare. În scrisoarea pentru Moșu’ a scris lucruri care nouă ne depășesc bugetul. Nu doar bugetul pentru cadoul ei de Crăciun. Ci bugetul pentru toaaate cadourile de Crăciun.

Care credeți că a fost primul meu gând?

Recunosc! Primul meu gând a fost că voi face tot ce îmi stă în putință să-i iau ce își dorește. Să nu fie copilul dezamăgit când caută cadourile sub brad, în ziua de Crăciun. Vreau s-o văd fericită.

Apoi m-am gândit mai bine. Dacă la anul va fi și mai mult? Și la anul celălalt și mai mult? Asta e fericirea?

Și de unde vine exact teama asta de dezamăgire? E a copilului sau e a mea?

Și, până la urmă, despre ce e Crăciunul?

A fost suficient să-mi pun întrebările astea și m-am liniștit.

Sentimentul ăla de gol și de tristețe pe care-l simți în piept, atunci când te gândești la potențiala dezamăgire a copilului de Crăciun, nu e al lui, e al tău, ca părinte. Teama de a nu fi dezamăgită nu izvorăște din copila mea, ci din mine. E a mea.

Copiii își pot dori foarte multe lucruri. Și noi ne dorim. Mereu vor fi în jurul nostru oamenii care vor avea mai mult. Mai frumos. Mai… altfel. (Pentru că, nu-i așa, la ei ne gândim și cu ei ne comparăm, nu cu cei care au mai puțin sau deloc).

Dar fericirea NU stă în lucrurile astea.

Ăsta e un clișeu, poate veți spune. Dar chiar nu e.

Căci știți ce îmi lipsea mie, de fapt, în povestea pe care am spus-o mai sus? Timpul, atenția, afecțiunea și implicarea părinților mei. Părinții mei nu erau atât de săraci încât să nu-mi poată lua niște pantaloni, sau un penar sau niște ghete noi. Puteau să-mi ia și câteva jucării. Doar că eu nu eram în centrul atenției lor, așa că nici nu știau ce îmi doresc. Și nici ce probleme am eu. Nici ce mă doare. Și dacă le-aș fi spus, li s-ar părut o mare prostie. Știam asta deja. Încercasem.

Fericirea copiilor nu stă în lucrurile scumpe sau multe pe care le primesc de Crăciun. Stă în implicarea noastră. În atenția și afecțiunea pe care le dăm.

Fă din ziua de Crăciun o adevărată sărbătoare a voastră și bucurați-vă din plin de ea. Povestiți, jucați-vă, prostiți-vă, stați îmbrățișați la un film de Crăciun. Și poate fi cel mai frumos Crăciun.

Bine, dar când copilul va vedea la ceilalți copii că au primit câte-n lună și-n stele și el nu? Cu asta ce fac? Aia nu e dezamăgire?

Ba da, poate fi dezamăgire. Dar știți ce? Haideți s-o vedem altfel! Ca un antrenament pentru a fi fericit fără să ai tot ce au cei din jurul tău. Mi se pare cel mai frumos cadou de Crăciun pentru un copil. Și pentru noi.

Și cum facem asta? Validându-le emoțiile și fiind alături de ei – Înțeleg că poate ești trist pentru că nu ai primit și tu X lucru, precum Gigel. Și mie mi se întâmplă să simt asta când nu primesc sau nu am ce vreau. E normal să simțim așa. Dar Moș Crăciun (dacă copilul încă mai crede în el) pune mai mare preț pe joacă și bucurie, pe magia sărbătorilor și pe iubire. El știe că lucrurile astea sunt cele mai importante. Și, uite, la noi le-a adus deja, le avem din plin. Ce ți-ai dori cel mai mult să facem împreună?

Da, e posibil să mai fie posomorât o vreme. Poate da, poate nu. Depinde de multe lucruri, unul dintre ele fiind chiar siguranța cu care noi le spunem lucrurile astea. Pentru că este vorba despre cât de disponibili suntem noi să conținem emoțiile copiilor noștri. Iar pentru a le putea înțelege și conține pe ale lor, avem nevoie mai întâi să le înțelegem și să le conținem pe ale noastre.

Așa că de Crăciunul ăsta vă doresc să vă concentrați mai mult pe inimile voastre, decât pe lucrurile voastre. Să vă bucurați mai mult să fiți, decât să faceți!