7 lucruri importante pentru a crește un copil cu încredere în el

Recunosc că pentru mine stima de sine este un subiect de mare interes. Poate cel mai mare. Și asta pentru că eu stau foarte prost la capitolul ăsta și mă lupt cu neîncrederea cam de pe când mi-am dat eu seama că asta este buba mea și din cauza ei sufăr atât de tare.

De ce e bine să creștem copiii cu încredere în ei? Dintr-un milion din motive. Pentru că e dureros să te simți inferior și să te compari mereu cu ceilalți în detrimentul tău, să nu te simți în stare să faci lucruri și să renunți de teama de a nu eșua, e chinuitor să simți că nu ești suficient de bun și să te critici la fiecare pas. Și lista e lungă. Vrem să creștem copii cu stimă de sine ridicată pentru că vrem ca ei să fie siguri pe ei, să aibă curaj, să se simtă apreciați și iubiți, să poată să-și asume responsabilități fără teama bolnăvicioasă de eșec.

Cum facem asta? Nu e ușor, dar cred că nici din cale afară de greu. Și nu că aș fi deținătoarea vreunui adevăr absolut, dar chiar cred că sunt câteva lucruri importante pe care le putem face.

În primul rând să ne tratăm copiii cu respect. Și asta nu înseamnă doar să nu-i jignim și să nu-i agresăm, e de la sine înțeles. Dar și să-i tratăm cu respectul cuvenit unui adult. Unul pe care îl și iubim. Mult. Să ne cerem scuze când greșim față de ei, să le mulțumim când este cazul, să ținem cont de părerile lor, iar atunci când nu o putem face asta, să le explicăm de ce nu putem face ca ei.

Să-i lăsăm să ia propriile decizii. Chiar cu riscul de a greși. Da, noi suntem adulții și, de cele mai multe ori, poate că avem dreptate atunci când spunem că o decizie pe care ei o iau e greșită. Dar cred că suntem cu toții conștienți că dacă nu-i lăsăm să greșească nu vor învăța. Deci să-i lăsăm să învețe din greșeli. Bine, nu spun acum că trebuie să-i lăsăm sa-și bage degetele în priză, să vadă că se vor curenta. Nu, clar nu ne referim aici la siguranța lor. Dar să o las pe fii-mea să iasă în rochie fluflu, fără mâneci, afară la-3 grade, vă zic că am lăsat-o. I-am explicat că nu cred că e ok, i-am spus și de ce, dar pentru că a insistat și eram în pragul unei crize, am zis bine, fie! Normal că nici n-a ieșit din scara blocului, a fost suficient doar să deschid ușa ca să realizeze că a fost o decizie proastă. Și nu, nu i-am spus ”ți-am zis eu”. I-am zis ” mă bucur că te-ai răzgândit și vrei să te îmbraci, de data asta chiar ai luat o decizie bună, așa nu vei mai îngheța de frig”.

Desigur, aici e vorba de limitele pe care noi adulții le avem. Fiecare avem limite pe care nu le putem de păși, dar așa, cu limitele noastre, să le permitem să ia decizii singuri și să-i lăsăm să greșească fără să-i criticăm.

Să le arătăm că-i iubim necondiționat. Am stat și m-am gândit dacă să pun asta pe primul loc sau un pic mai încolo. Dar mi se pare că se pupă mai bine cu ce am scris mai sus. Iubirea necondiționată se vede mai degrabă atunci când copilul greșește și-l susținem, când e morocănos și-l luăm în brațe, când face o criză de furie și avem răbdare cu el. Abia atunci reacțiile noastre dovedesc iubirea necondiționată, nu atunci când ei sunt zâmbăreți, ascultători și cooperanți.

Spuneam că aș fi pus iubirea necondiționată pe primul loc pentru că mi se pare că aici stă cel mai mare stâlp al neîncrederii, al lipsei stimei de sine. Teama de a nu mai fi iubit atunci când greșești, teama de a nu mai fi apreciat dacă nu faci exact ceea ce vor ceilalți, teama de a fi respins dacă ai curajul să gândești și să simți diferit de cum se așteaptă ceilalți.

Să ne gândim bine cum formulăm laudele.  Știu că toți suntem tentați să le spunem copiilor noștri ce deștepți, talentați, frumoși sunt. Că na, sunt copiii noștri minunați. Dar cumva asta poate naște și frustrări, pentru că inteligența, talentul și frumusețea nu sunt ceva ce ei pot controla, iar orice eșec va fi greu de suportat. În schimb, dacă le lăudăm perseverența, efortul de a face ceva, dacă le lăudăm munca îi încurajăm să-și dorească mai mult.

Să nu facem comparații. Simt că aici nici nu-i cazul să explic, cred că știm cu toții cât de nocive sunt comparațiile pentru că, cel mai probabil, și noi am suferit din cauza lor. Eu una da. Nu pică bine nimănui, nici măcar nouă ca adulții, să i se spună că Xulescu sau Yculescu e mai bun, mai vrednic, mai capabil sau mai cuminte (cel mai frecvent folosit în cazul copiilor).

Să le dăm taskuri potrivite pentru vârsta lor. Eu una am observat că am tendința de a face aproape totul în locul copilei. Câteodată pentru că nu am răbdare să facă ea (una e s-o îmbrac eu într-un minut, alta e să se îmbrace ea în 10), câteodată pentru că mi se pare că e prea mică s-o pun la treabă. Nu zic, e ok să-i lăsăm să se alinte, că știm că toți copiii vor să facă părinții lucruri pe care ei ar putea să le facă singuri. De exemplu, Sophie vrea să-i dau să mănânce, deși la grădi mănâncă singură de mai bine de doi ani. Și simt că vrea asta mai ales atunci când nu i-am acordat suficientă atenție. Și e ok, îi dau să mănânce. Dar altfel, o rog să mă ajute la treburile casnice (cât poate ea), să-și strângă jucăriile, să ude florile, să împerecheze șosete șamd. Am observat că de fiecare dată când face o nouă activitate, o idee mai dificilă pentru ea, și îi și reușește, e tare mândră de ea. Și eu sunt. Și-i spun că sunt mândră de reușita ei. La fel cum sunt mândră și că face tot posibilul să-i iasă anumite lucruri, chiar dacă nu mereu îi ies. Ideea extrem de importantă este să-i susținem când nu reușesc, să nu-i criticăm.

Să le fim model. Nu am lăsat asta la final pentru că ar fi cel mai puțin importantă. Nici gând, ba dimpotrivă. Așa cum am mai spus, copiii noștri sunt oglinda noastră. Iar pentru mine este principalul motiv pentru care lupt cu neîncrederea mea. Să nu i-o dau și ei. Din păcate, pe alocuri, i-am mai dat-o. Fără să-mi dau seama, căci copiii ne citesc mai bine decât ne citim noi pe noi. Pentru ei suntem ca o carte deschisă, nimic din ce credem noi că ascundem de ei, nu le e de fapt străin. Ne simt. Asta e superputerea lor. Așa că nu avem decât să creștem odată cu ei. Să ne înfruntăm temerile, măcar de dragul lor. Căci dacă am învățat ceva din lupta mea cu lipsa încrederii în mine asta e: teama o poți alunga doar înfruntând-o. Și cu fiecare reușită va fi tot mai bine 🙂

Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

Poate te interesează și:  

• De ce îmi tratez copilul de doi ani ca pe un adult
• Cum creștem copii independenți
• Ce-i de făcut atunci când greșești față de copil