Ce-ți rămâne când tragi linie
Sunt momente în viață când simți nevoia sau ești nevoit, nu știu cum ar fi mai bine spus, să tragi linie. Să vezi ce ai greșit, dacă ai greșit, ce puteai face mai bine sau diferit. Când te întrebi ce contează cu adevărat pentru tine și cu ce te-ai ales până acum, ce ai pierdut pe drum.
În ultimele zile am stat mult și m-am întrebat dacă și ce am realizat până la vârsta asta. Am 35 de ani. Suficienți să-mi pun întrebarea asta și să mai pot face ceva. Și deși mi se părea că nu prea am ce trece în coloana realizărilor, în timp ce cu ușurință aș putea trece lucruri multe în cea a eșecurilor sau nemulțumirilor în ceea ce mă privește, mi-am dat seama că nu, lucrurile nu stau deloc așa.
În primul rând am o familie frumoasă. Nu perfectă, dar frumoasă. A mea, cea mai dragă din lume. Este tot ce-mi doresc de fapt, cu adevărat. Și suntem bine așa cum suntem, atât timp cât suntem sănătoși. Restul sunt detalii.
Un job mai bine plătit, o școală mai bună pentru copil, o casă mai mare, o mașină sau niște vacanțe nu zic că nu contribuie la confortul psihic, dar până la urmă acest confort psihic ține strict de noi. Putem să avem toate astea și multe altele și să nu fim în stare să ne bucurăm de ele. Niciodată banii pe care i-am câștigat n-au fost ieftini pentru mine, mereu parcă au fost scumpi și am scris despre asta și aici – Banii mei sunt mult prea scumpi? Și asta mi se pare în continuare a dovadă a faptului că ține foarte mult de felul nostru de a fi. Iar felul meu e ăla care se stresează din orice prostie, care mereu se teme să nu deranjeze, să nu greșească. De parcă nu din greșeli învățăm cu toții. Și apropos de învățat, mereu mi-a fost rușine de orice neștiință a mea. De parcă trebuia să mă nasc învățată și să știu tot despre tot. Mereu ceea ce știam a fost umbrit de ceea ce nu știam. Sper că acum, fiindcă tot am perioada asta în care trag linie, mă uit înapoi și analizez tot pentru a ști cum să merg mai departe, să-mi acord mai mult credit și să accept ce și cum sunt.
Dar pe lângă familia mea, o altă mare realizare, despre care abia acum mi-am dat seama și despre care cred că este cumva meritul meu, consider că sunt oamenii cu care m-am înconjurat. Nu prea cred eu în teoriile astea cu energii și alte asemenea, dar am totuși convingerea că atragi lângă tine oamenii pe care-i meriți. Restul vin și se duc. Cumva se cern. Într-un fel sau altul. Și în ultimii ani, simt că m-am înconjurat de niște oameni ce mă fac să fiu mândră de mine. Pentru că dacă ei sunt așa și sunt în jurul meu, ceva bine trebuie să fi făcut eu. Sunt oamenii care te susțin și când ești ok, dar mai ales când nu ești deloc ok. Care-ți întind o mână, deși tu nici nu te-ai fi gândit s-o ceri. Care îți spun o vorbă bună de drag. Care-ți acceptă cusururile chiar și când nu le înțeleg prea bine. Sunt oameni buni și frumoși, suficient de inteligenți încât să treacă de aparențe și să pună suflet. Și când vezi că ai oamenii ăștia lângă tine, îți dai seama că ai realizat ceva. Și nu puțin.
Eu sunt Alina, mama Sophiei, și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂
Asa este,conteaza cel mai mult familia si prietenii din jur,sa ai alaturi persoane dragi la care stii ca poti apela cand ai nevoie si sa fie sanatate,restul sunt detalii. Si eu ma gandesc de multe ori ca nu fac indeajuns,ca as putea sa am mai mult,sa fiu mai altfel,dar cand vad atatea cazuri de familii destramate,de copii bolnavi si parinti disperati ca nu au bani destui pentru a-si trata copiii,sau invers copii care se uita neputinciosi la unul din parinte bolnav,atunci imi dau seama cat de „bogata” sunt ca am parintii sanatosi,un viitor sot care face totul pentru a ne fi bine mie si fetitei noastre,ca suntem sanatosi si noi si cei apropiati noua si ca ne putem trai zilele in liniste,asta e de fapt tot ce conteaza. ?