Când, unde, cum și cât trebuie să mănânce un copil

Scriu aceste articole despre alimentație în primul rând pentru că mie mi-ar fi plăcut să fi citit ce scriu eu acum înainte de a începe diversificarea. Pentru că da, așa cum am mai spus, am făcut multe greșeli. Și în al doilea rând pentru că documentându-mă despre alimentația copiilor mi-am dat seama care sunt problemele mele personale, femeie de aproape 33 de ani, în privința alimentației.

Am mai spus și o să repet. Îi mulțumesc Crinei Coliban pentru că mi-a deschis ochii, pentru că mi-a spus într-un mod absolut fascinant ce fac greșit. Multe dintre informațiile pe care ea mi le-a furnizat mie și mamelor prezente la seminariile Social Moms le dețineam, dar felul cum ea le-a explicat m-a luminat de-a dreptul. Mai ales că toate aceste idei le susțineam și eu, dar, culmea, nu și în privința alimentației.

Copiii ne spun ce vor și mai ales ce nu vor

Dacă suntem atenți la gesturile, la mimica, la reacțiile copiilor vom ști ce vor. Singura regulă este aceea de a fi atenți și de a nu pleca de la ideea preconcepută că ”așa fac copiii”. O vorbă care mie îmi place foarte mult este aceea potrivit căreia ”și copiii sunt oameni” și trebuie tratați ca atare.

Mai exact, așa cum am mai spus de nenumărate ori, să ne punem în locul copilului, să ne gândim cum am reacționa noi și ce am vrea să se întâmple în momentul în care reacționăm într-un anume fel. De exemplu, atunci când spunem, verbal sau non-verbal, că nu vrem ceva, ne dorim să NU fim obligați.

Ei bine, și ei, chiar dacă sunt micuți, au dreptul de a refuza ce nu le place. Obligându-i să mănânce ceva ce nu vor nu îi va face să îndrăgească la un moment dat acea mâncare, ba dimpotrivă. În cele mai multe cazuri vor dezvolta o aversiune față de acel aliment.  Dacă aștepăm, îi oferim altceva pe moment, ceva ce îi place și vrea, șansele să mănânce pe viitor acel aliment pe care momentan îl respinge sunt mult mai mari. De foarte multe ori se întâmplă ca un aliment care astăzi nu le este pe plac, peste două săptămâni sau o lună să-l mănânce cu poftă. Și invers.

Gândește-te la felul cum mănânci tu, adult (făcând abstracție de faptul că ești mamă și mănânci când apuci, ce apuci). Te trezești dimineața și când mănânci? Când ți-e foame, când vrei tu deci. Ce mănânci? Păi… te uiți prin frigider și alegi ce vrei tu, ce ai chef sau poftă. Unde mănânci? Păi, de asemenea, unde vrei tu. În bucătărie, sau în living, sau pe terasă, sau unde ai tu chef. Cum mănânci? Păi cum vrei tu. Cu mâna sau cu tacâmuri. Și cât mănânci? Desigur, cât vrei, sau cum spunem noi, până ne săturăm.

În cazul copiilor cum este? Ei bine, deloc la fel. Ei mănâncă atunci când vrea mama, ce vrea mama, cum vrea mama, unde vrea mama și cât vrea mama. Pentru că are ea grijă să insiste, să ofere recompense, să amenințe câteodată, să facă orice pentru ca copilul să mănânce cât crede ea de cuviință.

Relația pe care copilul o are cu mama lui este esențială și atunci când vorbim de alimentație. Unui copil obligat să mănânce, amenințat, unui copil la care se țipă pentru că nu mănâncă, care este șantajat dacă nu mănâncă (dacă nu mănânci nu știu ce se întâmplă) sau căruia i se oferă recompense pentru a mânca îi va fi afectat echilibrul natural. Un copil sănătos fizic și emoțional, al căruia echilibru nu a fost afectat în niciun fel, nu va refuza mâncarea.

Problemele cu alimentația intervin de cele mai multe ori pe baza unui dezechilibru emoțional, iar greșelile pe care le facem sunt atât de comune încât nici măcar nu realizăm că sunt greșeli. Și,  la nivel mondial, unul din trei copii au probleme cu alimentația și sunt catalogați drept mofturoși. Nu mai spun că sunt copii cu probleme majore, care refuză pur și simplu mâncarea, pun mâna la gură și chiar plâng atunci când mama vine cu lingurița de mâncare. Echilibrul lor a fost afectat grav. Soluția este, ca întotdeauna, iubirea necondiționată. Mai ales din partea mamei.  Ne interesează mai mult să avem un copil sănătos decât să respectăm niște reguli. Îl iubim la fel și îl înțelegem și când nu vrea să mănânce, și când nu-i place mâncarea pe care am făcut-o. Nu-l certăm, nu-l facem să se simtă prost pentru că nu vrea să mănânce în acel moment ce vrem noi. Serios acum, cum ar fi să vă oblige (iar obligația poate fi și simpla insistență aplicată în mod frecvent) cineva să mâncați? Cum ar fi să mâncați când vrea acea persoană, ce vrea, cum vrea, unde vrea? Voi nu ați dezvolta o aversiune față de un aliment sau față de mâncare în general? Eu cred că da.

Așadar, să luăm pe rând întrebările astea.

Când să mănânce copilul?

Eu una susțin că este ok să aibă un program, pentru că sunt copii și, desigur, joaca e pe primul loc. Dar este foarte posibil să nu-i fie foame, să nu aibă chef, să nu vrea să mănânce fix la 12.30. Vouă de câte ori vi se întâmplă? Ei bine, și lor. Și copiii sunt oameni.

Trebuie să avem în vedere două lucuri. Unul – ce activitate a avut copilul între cele două mese? Pentru că un copil care a stat la televizor sau la tabletă nu are poftă de mâncare și ăsta este un lucru normal. Ori dacă vorbim de un copil care a alergat, a sărit, s-a jucat afară, la aer, acela cel mai probabil va mânca cu mult mai multă poftă.

Doi – Ce a mâncat la ultima masă? Pentru că dacă ultima masă a fost una copioasă, există șanse mari să i se facă foame mai târziu, nu fix peste 3 ore. Ori dacă ultima masă a fost una ușoră și deloc consistentă, șansele să i se facă foame mai devreme sunt la fel de mari.

Unde să mănânce?

Da, unde vrea el. Eu una sunt de acord cu asta. Bine, nu vorbim de extreme, nu-i vom da să mănânce pe toaletă pentru că așa își dorește. Nu asta încerc să spun, ci doar că ar trebui să mănânce într-un loc în care se simte bine.

Noi ieșim la restaurant, la grătar, sau mâncăm la televizor (deși știm clar că nu e bine) pentru că ne simțim bine să mâncăm în aceste locuri. Pentru că ne place, vrem să ne simțim bine. Să ne bucurăm, să râdem, să ne distrăm. Ei bine, de ce pe copiii să-i obligăm să mănânce legați în scaunul de masă?

                                                      Scaunul de masă poate tăia pofta de mâncare

Un lucru interesant pe care l-a spus Crina Coliban, chiar dacă nu exact cu cuvintele astea, este că scaunul de masă poate tăia pofta de mâncare a copilului. Științific, scaunul înalt de masă în care copilul stă legat poate provoca reacții la nivel neurologic. De ce? Pentru că un copil mic este obișnuit să stea pe jos, la înălțimea lui sau de-a bușilea. În momentul în care îl ridicăm la un metru înălțime și îl legăm acolo este ca și cum cineva ne-ar lega pe noi pe marginea prăpastiei și ne-ar da să mâncăm. Reacția creierului este de a reacționa la teamă, de a secreta adrenalină. Clar nu-i mai trebuie mâncare. Aceasta nu este neapărat o regulă, nu se aplică la toți copiii, dar șansele să se întâmple așa sunt mari.

Dacă atunci când îl punem în scaun, copilul dă din picioare, din mâini, împinge, se răsucește sau e mârâit, cel mai rău lucru este să-l legăm cu centura și să încercăm să-i dăm de mâncare. Nu va mânca sau va mânca obligat. El ne spune că nu îi place acolo și în niciun caz nu vrea să mănânce într-un loc în care nu se simte bine.

Cum să mănânce?

Nu e musai cu lingurița sau cu un tacâm. E mult mai indicat să-i lăsăm să se bucure de mâncare, să o simtă. Dacă un copil mănâncă mai bine cu mâna, chiar dacă se murdărește, nu avem niciun motiv să nu-l lăsăm. Simplu fapt că mama vine și îi bagă lingurița în gură poate fi perceput ca obligație. Invitați-l și încurajați-l să ia singur mâncarea. Cum poate el. Da, poate face un dezastru în bucătărie. Dar așa cum spunea Crina, câtă cutrățenie și șmotru am făcut în viața asta? Nu mai murim dacă mai facem încă vreo 6-8 luni și după copilul nostru pe care îl iubim din toată inima. Dar faptul că lui îi va plăcea să mănânce merită pe deplin.

                                                             Bucuria de a mânca vine de la părinți

O greșeală pe care o facem noi este aceea că nu mâncăm cu copilul la masă. Copiii învață în primul rând ceea ce văd la părinți, ori, în cazul în care părinții nu mănâncă cu ei la masă, nu au ce învăța. Dacă ei nu ne văd pe noi mâncând și mai ales nu ne văd mâncând cu poftă, nu au de unde să știe ce este bucuria de a mânca. Părinții sunt principalul punct de pornire în viață, principalul exemplu al copiilor, inclusiv când vine vorba despre alimentație.

Copiii cer de multe ori ce e mai nesănătos și ce ne dorim cel mai puțin să le dăm. De ce? Păi, să zicem că mama merge la copil și îi dă broccolli cu inima strânsă, pentru că nici ei nu prea îi place, dar știe că e sănătos și e bine ca micuțul să îl mănânce. Ce credeți, copilul va mânca? Hmmm… probabil nu. Iar când copilul o vede pe mamă că mănâncă cu mare poftă cartofi prăjiți cu brânză să spunem, o vede cum se bucură real de mâncare, ce credeți, va vrea și el cartofi prăjiți cu brânză? Eu zic că da. E doar un exemplu.

Faptul că noi îi spunem ”miam, miam, miam ce mâncare bună” și ne schimonosim fața, tot, tot l-om convinge, dar noi ne gândim de fapt că da, parcă nu e prea gustos broccolli ăla (sau orice altceva), copilul va simți. Copiii simt și înțeleg de o mie de ori mai mult decât realizăm noi. Ei imediat vor detecta un comportament fals și vor reacționa ca atare.

Cât să mănânce copilul?

Este mult mai important ce și nu cât, ori eu am început să aplic regula asta. Și sunt mulțumită că am trecut peste ideile cu care eu am fost crescută.

Fac aici o paranteză. Mi-am dat seama că una dintre problemele mele privind alimentația a pornit din copilărie, de la ”să mănânci tot din farfurie.” Și ”dacă mănânci tot din farfurie primești… nu știu ce”. Și ”dacă nu mănânci… nu știu ce se întâmplă”. Eu și acum, chiar dacă simt că m-am săturat și mai am doi-trei dumicați în farfurie nu îi las acolo. Păi hai să termin, nu las în farfurie. Și credeți că mă simt bine după? Ei bine, nu! Nu am 100 de kilograme, dar toată viața mea am avut câteva kilograme în plus, suficient cât să nu mă simt bine în pielea mea.

Acest obicei, de a-i da copilului să mănânce cât crede mama, chiar dacă el nu mai vrea, nu este unul sănătos. Nici pe termen lung, nici pe termen scurt. Nu este absolut nicio tragedie dacă mai rămân patru linguri de mâncare și nu are niciun rost să mai insistăm cu fraze de genul ”hai, ultima, asta și gata”. Și așa încă una, și încă una.

Este esențial să primească doza de elemente nutritive necesare într-o zi, da, așa este. Dar dacă avem un copil care mănâncă trei trei-patru linguri de mâncare să ne asigurăm că în alea patru lingurițe se regăsesc nutrienții de care el are nevoie.  Nu ne ajută cu nimic dacă mănâncă un castron întreg de mâncare care nu este vie, plină de nutrienți.

Concluzia mea

Nu trebuie să facem caz din mâncare. Copiii sănătoși vor mânca. Atât timp cât echilibrul lor nu va fi afectat. Chiar dacă nu fix atunci când vrem noi, chiar dacă nu fix ce vrem noi și cât vrem noi. Și spun asta pentru că am testat eu deja, călcându-mi pe inimă. Dacă nu mănâncă la două mese, va mânca la a treia. Dacă azi a mâncat mai puțin sau abia a ciugulit, mâine mănâncă.

În schimb dacă echilibrul le este afectat, da, se poate ca un copil să stea zile întregi fără să mănânce și să dezvolte grave probleme de alimentație.

Cu cât nu facem o tragedie din faptul că nu mănâncă, cu cât suntem mai relaxate și cu cât îi oferim copilului mai multă libertate și alternative în privința alimentației, cu atât mai mult vom avea un copil sănătos. Nu este ușor pentru noi, mai ales dacă noi nu am fost educați așa, eu știu prea bine, dar trebuie să ne gândim la sănătatea copilului nostru. Iar pentru asta alimentația este esențială.

Gras și frumos nu este un lucru pe care ni-l dorim neapărat

Copilașii mici sunt simpatici foc grăsuți, îți vine să le mănânci cutele de la mânuțe și piciorușe. Sunt drăgălași și pe la 2-3 anișori dacă sunt mai pufoși. Dar dacă și la 12-14 ani sunt tot grăsuți și pufoși deja nu ne mai place. Ne gândim dacă nu cumva avem o problemă. Însă e un pic târziu. Felul cum îi învățăm să mănânce este unul pe care îl vor aplica probabil toată viața. Deci să ne gândim bine ce îi învățăm.  

 

Am mai scris despre alimentație:

Despre iubirea necondiționată : Ce înseamnă de fapt iubire necondiționată față de copil | VIDEO

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine!  :)

5 thoughts on “Când, unde, cum și cât trebuie să mănânce un copil

  • 5 mai 2016 at 11:13
    Permalink

    Ce ai scris este perfect adevărat și sunt intru totul de-acord cu tine….! Sper sa pot pune în aplicare aceste sfaturi și cu bebelușul meu care încă nu a început diversificarea. Ma bucur ca am citit articolul tău!

    Reply
    • 5 mai 2016 at 11:26
      Permalink

      Nu e usor de pus in aplicare tot ce am scris eu aici. Nici macar eu nu am pus totul in aplicare cat a fost micuta. Am facut multe greseli si mi-a luat mult pana am constientizat. E nevoie de foarte multe informatii pentru a realiza anumite lucruri. E vorba si de felul cum am fost noi crescuti. Sunt multe la mijloc. Asa cum am zis mereu, sa ne iubim copilul neconditionat este secretul in toate.
      Si eu ma bucur ca ai citit articolul meu :)

      Reply
  • 5 mai 2016 at 15:14
    Permalink

    Suna foarte bine aceasta abordare, si m-ar incanta, dar ce faci cu copilul care merge la gradinita? Acolo sunt reguli pentru masa, pe care trebuie sa le invete si accepte. Eu ma lovesc acum de aceasta problema. Copilul meu are o relatie dificila cu mancarea, si la gradinita o refuza total

    Reply
    • 5 mai 2016 at 23:15
      Permalink

      Nu-mi permit sa dau sfaturi. Eu insami am facut multe greseli si nu sunt vreo experta, incerc doar sa fiu mai buna pentru copilul meu. Ceea ce pot spuen cu siguranta este faptul ca rezolvarea problemei relatiei dificile cu mancarea incepe de acasa. Daca tu reusesti sa rezolvi aceasta problema va fi mult mai usor si la gradinita. Cum spuneam, eu nu sunt un expert, dar altii sunt si bine ca sunt, putem apela la ei atunci cand noi nu mai stim cum s-o scoatem la capat. Si unul dintre experti este Crina Coliban

      Reply
  • 9 mai 2016 at 23:21
    Permalink

    Şi eu o recomand pe Crina! Iar ce ai scris ar trebui să citescă fiecare părinte, pe lângă multe altele. Eu însumi am fost victima în copilărie a „mănâncă tot din farfurie” şi mă lupt cu asta şi acum, după ce am conştientizat. Copilul meu, până acum nu a manifestat probleme cu mâncarea, nu ştiu dacă sunt norocoasă că nu e el mofturos sau pentru că am avut ocazia să vorbesc cu Crina la început de diversifucare! Continuă ceea ce faci, că faci bine! Şi tu Crina!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook